Ucise pe Egist care-omorâse

Cu vicleşug pe scumpul său părinte;

Şi dup-acest omor dădu un praznic

Argiilor, făcu înmormântarea

Mişelului Egist şi-a urgisitei,

Nevrednicei lui mame Clitemnestra.

Şi tot atunci sosi şi Menelaos

Viteazul aducând avere multă,

Pe cât putu să-ncapă în corăbii.

Şi tu, iubite, îndelung departe

Nu pribegi lăsând acas-avutul

Şi oameni desfrânaţi să nu te prade

Averea ta-mpărţind şi drum zadarnic

Să baţi în lume. Doar la Menelaos Te sfătuiesc şi zic să mergi. El singur Venit-a de curând de prea departe,

Din ţar-acelor oameni, de la care

Nu poate-avea nădejde de-a se-ntoarce Tot omul care-i abătut de vifor

Pe marele noian pe unde doară

Nici pasări într-un an nu pot să zboare, C-aşa-i de mare, -ngrozitor noianul.

Deci du-te tu la el cu-ai tăi pe mare, Ori, dacă vrei, pe jos. Tu ai teleagă

Şi cai la îndemână, ba te-ajută

Şi fiii mei, căci ei te pot petrece

Pe calea ta spre sacrul Lacedèmon

Pe unde e bălanul Menelaos.

Tu roagă-te să-ţi spună el ce ştie,

Doar nu te va minţi, că-i prea cuminte.”

Aşa vorbi. Iar soarele-asfinţise

Şi amurgi. Atunci Minerva zise:

„Frumos, ce-i drept, ai cuvântat, bătrâne, Dar hai, tăiaţi voi limbi de pe altare Şi vin amestecaţi spre închinare

Neptunului şi altor zei, ca-n urmă

Să ne vedem de somn, că-i tocmai vremea.

Lumina-apuse acum, veni amurgul

Şi la ospăţul zeilor nu-i bine

Să-ntârziem mai mult, ci să ne-ntoarcem.”

Aşa grăi, şi dânşii ascultară.

Iar crainicii pe mâni le toarnă apă, Cu vin feciorii vârfuiesc ulcioare.

Ei gustă-ntâi şi-mpart la toţi potire, Aruncă limbi pe foc, apoi se scoală

Şi-nchină vin. Iar după ce-nchinară

Şi-şi mulcomiră pofta cu băutul,

Minerva-atunci şi Telemah zoriră

Spre vasul albiat napoi să plece.

Dar îi ţinu, aşa luându-i, Nestor:

„Ferească Cel-de-sus ca voi să mergeţi La vasul vostru astfel de la mine

Ca de la un calic, sărac cu totul,

Ce n-are-un aşternut, un ţol în casă

Spre odihnirea lui şi-a unui oaspe.

Ba niciodată n-are să se culce

Pe podu-unei corăbii tocmai fiul Viteazului Ulise, câtă vreme

Eu vieţuiesc şi am feciori acasă

Ce pot primi pe cei ce vin la mine.”

Grăi Minerva cea cu ochi strălucii: