Când soarele din strălucinda mare
Ieşi pe bolta cerului de-aramă
Spre-a lumina pe zei şi-orice suflare De pe pământul darnic în bucate,
Sosiră ei cu vasul lor la Pilos,
A lui Neleu temeinică cetate.
Pe mal aveau pilenii sărbătoare Cinstind pe-al mării zeu albastru-n plete.
Buhai murgani jertfeau pe-a lui altare În nouă şezători. La fiecare
Şedeau bărbaţii stol câte cinci sute Şi vite aveau în faţă câte nouă.
Gustau cu toţii fripte măruntaie
Şi zeului ardeau alese buturi.
Iar călătorii traseră de-a dreptul
Şi strânseră vintrelele, -odgoniră
Corabia-n liman, apoi ieşiră,
Minerva-ntâi, iar Telemah din urmă,
Şi ea cu graiul i-apucă nainte:
„Tu, Telemah, să n-ai acum sfială
Cât de puţin. De-aceea doar pe mare
Călătorişi, ca tu să-ntrebi de tata, Ce soart-avu şi ce pământ l-ascunse.
Să mergi întins la călăreţul Nestor, Ca să vedem ce-o fi ştiind de dânsul.
Tu roagă-te de el să-ţi spuie verde, Doar nu te va minţi, că-i prea cuminte.”
Iar chibzuitul Telemah răspunde :
„Dar cum să merg şi să mă port cu dânsul?
La grai cu rost nu sunt deprins, o, Mentor, Ruşine-i ca un tânăr să întrebe
Pe un bătrân.” Dar zâna-aşa-l învaţă:
„La unele o să te-ajute mintea,
La altele vrun zeu, căci nu-mi închipui Că te-ai născut şi ai crescut pe lume Neocrotit de zei”. Aşa vorbindu-i,
Porni nainte repede Minerva,
Iar el păşi pe urmele zeiţei.
Sosiră ei în toiul sărbătorii
Pilenilor, pe unde sta moş Nestor
Cu fiii lui. Tovarăşii alături
Ospăţul pregăteau, frigeau la cărnuri Şi în frigări înfeliau o parte.
Dar cum văzură pe străini, grămadă
Veniră toţi, îi strânseră de mână,
Şi-i îmbiară-n rând cu ei să şadă.
Întâi dar Pisistrat Nestorianul
S-apropie şi pe-amândoi de mână
Cu drag luându-i, i-aşeză la praznic
Pe blănuri moi peste prundişul mării, Pe-aproape de-a lui frate Trasimede, De tatăl lui. Le împărţi friptură,
Şi vin turnă într-un potir de aur.
