Nu trebuie să suferi tu necazuri
Nemernicind pe marea cea pustie.”
Dar socotitul Telemah îi zise:
„N-ai grijă, maică, nu voi face asta De capul meu, un zeu îmi dete sfatul.
Ci jură-te că nu vei spune mamei
Nainte de vreo unsprezece zile
Şi chiar mai bine până ce n-aude
Că eu sunt dus şi n-o apucă jalea,
Ca nu cumva de plâns să-şi strice faţa.”
Aşa el zise, iar bătrâna face
Un straşnic jurământ că nu-l va spune.
Şi după ce se jură pe toţi zeii,
Ea scoate în ulcioare vin şi toarnă
Făină în cusutele burdufuri.
Iar Telemah apoi se-ntoarce-n sală,
S-amestecă-ntre peţitori. Într-asta
La altceva se mai gândi Minerva:
Asemenea lui Telemah la faţă
Schimbându-se, ea colinda oraşul,
Oprea pe oameni şi le da de ştire
Şi-i îndemna spre seară să s-adune
La vasul iute-plutitor, pe care
De la feciorul falnic al lui Froniu, De la Noèmon îl ceru, şi dânsul
Cu drag îl jurui. Iar mai în urmă,
Când soarele-asfinţise şi amurgul
Întunecase drumurile toate,
Împinse atunci corabia pe mare
Şi-o pregăti cu feluri de dichisuri
Purtate de un vas şi pe la capul
Limanului o-nţepeni, şi-ntr-însul
Corăbieri se strânseră-mpreună,
Iar zâna-nsufleţi pe fiecare.
Atunci şi alta mai făcu Minerva:
Se furişă în casa lui Ulise
La peţitori, le picură pe gene
Somn dulce-ademenindu-i, când beau vinul Şi cupele luându-le din mână.
Deci ei plecară prin oraş să doarmă, Cădeau de somn şi nu mai stau la masă.
Apoi Minerva cea cu ochi albaştri,
Din nou la chip şi-n glas leită Mentor, Pofti pe Telemah afară-n faţa
Palatului: „Voinice,-i zise, iată
