Căci ea era de treabă şi asupra-i

Veghea un cântăreţ, pe care-Atride,

Plecând la Troia, dinadins îl puse

Să-i străjuie nevasta. Dar la urmă,

Când cei-de-sus meniră-a ei cădere,

Atunci Egist pe cântăreţ îl duce

Într-un ostrov pustiu şi-l lasă-acolo Spre-a fi mâncat de pasări răpitoare.

Apoi voios că se-nvoi cu dânsa,

O ia cu el acasă. Multe buturi

Mai arse pe-ale zeilor altare

Şi închină la temple multe-odoare

De ţesături şi aur; lucru mare,

Neaşteptat de dânsul, isprăvise.

În vremea asta eu cu Menelaos

Ca buni prieteni am plecat din Troia Şi amândoi corăbiam pe mare.

Dar când eram la sfântul Suniu, capul Ţinutului Atenei, iată Febos,

Cu blândele-i săgeţi ochind, ucise

Pe unul Frontis, fiul lui Onètor,

Cârmaciul lui Atride Menelaos,

Când se ţinea cu mânele de cârma

Corăbiei ce alerga pe valuri,

Pe Frontis care-n lume n-avea seamăn La cârmuit de vase pe furtună.

Se-nlimăni acolo Menelaos,

Cu toată graba lui, să-ngroape soţul,

Să-şi facă cea din urmă datorie.

Dar când şi el călătorind pe mare

Cu vasele-i în fuga lor ajunse

La muntele cel răsărit Malea,

Străvăzător departe Joe-i dete

Un drum nenorocit, stârni asupra-i

Vijelioase vânturi şi cât munţii

Năprasnice talazuri, şi în două

Curmându-i flota, parte o împinse

Spre Creta, unde locuiau cidonii

Pe lângă apa lui Iardan. Răsare

La capătul Gortinei, nalt şi neted,

Un stei de piatră-n mare, iar la stânga Talazuri grele Austrul alungă

Spre limba de pământ pe unde-i Festos, Şi valuri mari iezeşte-o stană mică.

Aci sosiră vasele; vâslaşii

De cumpănă cu chiu, cu vai scăpară,

Dar vasele de stânci le sparse valul, Iar alte cinci corăbii, negre-n ciocuri, De apă şi de vânt fiind purtate,

Ajunseră-n Egipet. Şi pe vremea

Când Menelaos dup-averi şi hrană

Cu flota-i colinda străinătatea,

Egist în ţară săvârşi urgia,

Ucise pe-Agamemnon şi supuse

Poporul. Şapte ani domni el peste

Micena cea cu aur mult. În anul

Al optulea-i veni de sus veleatul:

Întors Orest cel nobil din Atena