Direse-apoi potirul spre Minerva
Şi zise-aşa: „Închin-acum, străine,
Stăpânitorului Neptun, căci tocmai
La praznicul acestui zeu venirăţi.
Închină-te şi-urează cum e data
Şi-ntinde apoi şi soţului paharul
Cu vin mieros; s-o fi-nchinând şi dânsul La zei, de care toţi avem nevoie.
El e mai mic, de-o seamă-ar fi cu mine, De-aceea-ntâi ţi-l dau potirul ţie.”
Aşa vorbi, şi i-a-nmânat paharul.
Se bucură Minerva de purtarea-i
Cuminte şi la locul ei, că-i dete
Chiar ei întâi potirul cel de aur,
Şi-ndată pe Neptun rugà fierbinte:
„Ascultă-mă, Neptun, zguduitorul
Pământului, şi nu te pune-n poară
Cu noi cei rugători la-ndeplinirea
Urărilor. Dar mai întâi de toate
Pe Nestor şi pe fiii lui măreşte-i
Şi pentru marea sărbătoare-a jertfei Frumos pe toţi pilenii răsplăteşte-i.
Şi fă ca Telemah, când ne-om întoarce, Să fi-mplinit chemarea pentru care
Venirăm pe corabia cea iute.”
Aşa urà şi-ndeplinea ea însăşi;
Dădu apoi lui Telemah potirul
Frumos îngemănat, cu care dânsul
De-asemenea-nchină dumnezeirii.
Pilenii rumeniră carnea toată,
O traseră din foc, o împărţiră
Şi s-apucară de slăvitul praznic.
Iar când de-ajuns mâncară şi băură,
Deschise vorba călăreţul Nestor:
„Mai bine acum când toţi se săturară, Să întrebăm noi cine sunt străinii.
Voi, oaspeţi, cine sunteţi şi de unde Călătoriţi pe-al apei drum? Cu treabă
Veniţi la noi sau hoinăriţi pe mare
Ca lotri care umblă în poghiazuri Şi-şi pun viaţa pustiind pe alţii?”
Iar chibzuitul Telemah răspunse
Cutezător, că-l sprijini Minerva
Să-ntrebe despre dusul lui părinte.
Şi nume bun să-şi capete-ntre oameni.
Şi zise-aşa: „Tu, Nestor Neleiene,
Mândria mare-a neamului ahaic,
