Săracii căpitani ahei la Troia,
Că tot nainte de-a-ncheia povestea
Ţi s-ar urî şi ai pleca în ţară,
Căci nouă ani într-una fără preget
Cercam noi fel şi chip să-i dăm de capăt Războiului, şi Dumnezeu la urmă,
Cu chiu, cu vai, abia ne-a dat izbânda.
Pe vremea-aceea-n tabără nici unul
Nu sta să se măsoare cu Ulise
În agerimea minţii; pe oricine
Grozav îl dovedea cu isteţimea
Măritul tău părinte, că pesemne
Eşti fiul lui. Uimit mă uit la tine
Cum după vorbă-i semeni. Nici n-ai crede C-ar semăna un tânăr la vorbire
Aşa cu el. Cât a ţinut războiul,
Eu şi Ulise nu ne dezbinarăm
Vreodată-n adunare şi la sfatul
Bătrânilor, ci tot uniţi, cu mintea
Şi chibzuirea ne trudeam s-aducem
Oştirii noastre cel mai mare bine.
Dar când cetatea lui Priam luarăm,
Purceserăm pe mare, însă zeii
Ne-mprăştiară şi ne-a fost întorsul
Nenorocit, ursit aşa de Joe,
Că n-am fost drepţi şi-ntregi la cap cu toţii.
De-aceea mulţi avură soartă tristă,
Că-i urmări urgia pierzătoare
A zânei cea cu ochi albaştri, fiica Puternicului tată, care puse
La sfadă-atunci pe amândoi Atrizii.
Chemară ei la sfat pe toţi aheii,
Pe negândite, aşa cum le-abătuse,
Şi-aheii beţi veniră-n adunare.
Iar ei le-au spus cuvântul pentru care Fu oastea-ntrulocată. Menelaos
Povăţuia pe-ahei s-apuce calea
Pe largul spate-al mării; Agamemnon
Nicicum nu se-nvoia, dorind mai bine În loc să ţie oastea ca să-nchine
Jertfiri de-o sută de juncani, s-aline Mânia cea urgelnic-a Minervei.
Dar nu ştia că n-avea el s-o-mbune
Nesocotitul; nu aşa de iute
Se mută gândul zeilor. Şi astfel
Rămase pe a lor şi se ciocniră
