„Că bine-ai zis, tu, dragul meu moş Nestor; Se cade Telemah să mi te-asculte,

C-aşa e mai cu cale. El cu tine

Să meargă la palatul tău să doarmă,

Iar eu la vasul negru mă voi duce

Spre-a da curaj la oameni şi-a le spune Ce trebuie, căci între ei eu singur

Sunt mai bătrân; ceilalţi care-l urmează

Din dragoste, sunt tineri, toţi de-o seamă

Cu inimosul Telemah. Acolo

Dormi-voi în corabie-astă-noapte,

Iar mâne dimineaţă mă voi duce

La cauconii cei viteji, la care

Mă cheamă grea şi veche datorie,

Iar tu pe Telemah, fiindu-ţi oaspe,

Trimite-l c-o teleagă şi cu unul

Din fiii tăi; dă-i caii cei mai sprinteni Şi mai voinici.” Aşa vorbi Minerva

Şi-apoi zbură deodată-n chip de vultur.

Uimiţi văzură toţi minunea asta

Şi Nestor se miră văzând cu ochii;

Luă de mână pe fecior şi-i zise:

„Iubitul meu, de bună seamă fi-vei

Bărbat ales şi vrednic, dacă zeii

Te însoţesc aşa din tinereţe.

Nu poate fi la mijloc decât unul

Din zeii din Olimp, şi-acela-i fiica Lui Joe, zâna cea biruitoare,

Minerva care printre-argii la Troia

Cinstea şi pe viteazul tău părinte.

Ajută-ne, stăpâno, şi dă-mi mie,

Iubiţilor mei fii, soţiei mele

Cea vrednică de cinste, slavă naltă.

Ţi-oi da prinos o juncă lată-n frunte, Neîmblânzită şi neînjugată

Şi polei-voi coarnele cu aur.”

Aşa ură, şi-l auzi Minerva.

Iar după asta călăreţul Nestor,

Urmat de gineri şi de fii, purcese Spre casele lui mândre. Când sosiră

Cu toţii la palat, acolo-n sală

Pe rând şezură-n scaune şi-n jeţuri.

Şi cum veniră, în ulcior bătrânul

Amesteca cu apă un vin dulce

De unsprezece ani, ce-l deschisese

Şi-abia îl destupase chelăriţa.

Din el stropind, se tot ruga de fiica Celui-de-sus ce-nvolbură furtuna,

Iar după ce-nchinară şi băură

Cât vrură ei, se duse fiecare

La el acasă să se culce. Numai

Pe Telemah, odrasla lui Ulise,

L-opri acolo Nestor ca să doarmă

Pe pat strujit în tinda cea cu boltă

Răsunătoare, şi cu el alături

Pe Pisistrat, lăncer destoinic, steagul Voinicilor, fecioru-i care singur

Mai rămăsese nensurat acasă.