A doua zi, când se iviră zorii

Trandafirii, ei înhămară caii

Şi-n carul înflorat suind, plecară

Pe poarta cea cu bolţi răsunătoare,

Plesniră roibii, care-o şi zbughiră.

Trecură prin ogoarele câmpiei

Şi drumul pân’la capăt şi-l făcură,

Aşa-i purtau de repezi telegarii.

În vremea asta soarele apuse

Şi căile se-ntunecară toate.

Cântul IV

Sosiră ei în Lacedèmon, ţara

Cea cùncavă şi plină de ponoare,

Şi poposiră-acasă la slăvitul

Războinic Menelaos. Nimeriră

Când el cu oameni mulţi de-ai lui la curte Benchetuia la o-ndoită nuntă:

Îşi mărita mândreţe de copilă

Şi-o trimitea la fiul lui Ahile

Cel răzbitor de cete, după vorba

Ce-i dase şi-i jurase el la Troia,

Şi nunt-acum puneau la cale zeii.

El petrecea pe fata lui cu care,

Cu telegari departe, la oraşul

Vestit al mirmidonilor, pe unde

Era stăpân feciorul lui Ahile.

Şi aducea pe fata lui Alector,

Locuitor în Sparta, ca mireasă

Lui Mehapentes cel voinic, feciorul

Mezin al lui, mlădiţa unei roabe, Căci n-avu parte de la zei Elena

Să aibă alt copil, de când născuse

Pe Hermiona, fiica-i drăgălaşă,

Sulegetă ca Venera de aur.

Aşa benchetuiau în casa mare

Şi petreceau vecinii şi tot neamul

Lui Menelaos. Într-aceia iată

Un cântăreţ dumnezeiesc cu lira-i

Cânta, şi-n vreme ce ţinea el hangul, Doi căluşeri se tot roteau la mijloc.

Atunci la poarta curţii se opriră

Din cale Telemah şi al lui Nestor

Fecior chipos, cu carul lor, cu caii.

Ieşi nainte şi-i văzu pe oaspeţi,

Eteoneus, slujitorul harnic,

Mai-marele-ntre slugile domniei,

Şi se grăbi a înştiinţa stăpânul.

S-apropie de el şi-i zise astfel:

„Mărite doamne, doi străini veniră,

Doi oameni care par a fi din viţa

Puternicului Joe. Orânduieşte

Ce-i de făcut: să dezlegăm noi caii

De la teleaga lor, ori e mai bine