Vijelioase vânturi şi cât munţii
Năprasnice talazuri, şi în două
Curmându-i flota, parte o împinse
Spre Creta, unde locuiau cidonii
Pe lângă apa lui Iardan. Răsare
La capătul Gortinei, nalt şi neted,
Un stei de piatră-n mare, iar la stânga Talazuri grele Austrul alungă
Spre limba de pământ pe unde-i Festos, Şi valuri mari iezeşte-o stană mică.
Aci sosiră vasele; vâslaşii
De cumpănă cu chiu, cu vai scăpară,
Dar vasele de stânci le sparse valul, Iar alte cinci corăbii, negre-n ciocuri, De apă şi de vânt fiind purtate,
Ajunseră-n Egipet. Şi pe vremea
Când Menelaos dup-averi şi hrană
Cu flota-i colinda străinătatea,
Egist în ţară săvârşi urgia,
Ucise pe-Agamemnon şi supuse
Poporul. Şapte ani domni el peste
Micena cea cu aur mult. În anul
Al optulea-i veni de sus veleatul:
Întors Orest cel nobil din Atena
Ucise pe Egist care-omorâse
Cu vicleşug pe scumpul său părinte;
Şi dup-acest omor dădu un praznic
Argiilor, făcu înmormântarea
Mişelului Egist şi-a urgisitei,
Nevrednicei lui mame Clitemnestra.
Şi tot atunci sosi şi Menelaos
Viteazul aducând avere multă,
Pe cât putu să-ncapă în corăbii.
Şi tu, iubite, îndelung departe
Nu pribegi lăsând acas-avutul
Şi oameni desfrânaţi să nu te prade
Averea ta-mpărţind şi drum zadarnic
Să baţi în lume. Doar la Menelaos Te sfătuiesc şi zic să mergi. El singur Venit-a de curând de prea departe,
Din ţar-acelor oameni, de la care
Nu poate-avea nădejde de-a se-ntoarce Tot omul care-i abătut de vifor
Pe marele noian pe unde doară
Nici pasări într-un an nu pot să zboare, C-aşa-i de mare, -ngrozitor noianul.
Deci du-te tu la el cu-ai tăi pe mare, Ori, dacă vrei, pe jos. Tu ai teleagă
Şi cai la îndemână, ba te-ajută
