Doar a pierit şi frate-meu, şi n-a fost În oaste cel mai nebărbat din Argos.

Vei fi ştiind-o tu. Eu niciodată

Nu fui cu el şi nu-l văzui. Se zice

Că pe-Antiloh nu-l întrecea nici unul În repejune şi-n războinicie.”

Bălanul Menelaos îi răspunse:

„Iubitul meu, grăit-ai tot ce poate

Grăi şi face-un om cu cap şi-n vârstă

Mai naintat ca tine. Nu mă miră;

Ca fiu al unui tată cum e Nestor,

Tu cugeţi sănătos. Se vede lesne

Vlăstarul unui om pe care Joe

L-a fericit ca soţ şi ca părinte,

Că-i dete necurmată bucurie,

Tihnit să-şi ducă greul bătrâneţii

În casa lui şi feţii lui să fie

Întregi la minte şi-osebiţi în arme.

Lăsăm dar la o parte tânguirea

Cu care-am început şi să ne punem

Din nou la cină. Apă să ne toarne

Din nou pe mâni. De povestit e vreme Şi mâne între Telemah şi mine.”

Aşa vorbi, iar harnica lui slugă

Asfalion pe mâni le toarnă apă,

Şi dânşii la bucatele gătite

Încep să-ntindă mânile grăbite.

Atunci Elena-avu o altă grijă:

Pe loc prelinse-n vinul lor de masă

Un leac ce-alină orice dor şi jale,

Un bàlsam uitător de orice rele.

Oricine înghiţea din el când vinul

L-amesteca cu apă într-o cană,

În ziua aceea nu-şi uda obrazul

Cu stropi de plâns, să fi murit chiar mama Ori tatăl lui, ba chiar naintea-i

Cădea zdrobit un frate-al lui sau fiul Şi el vedea sfârşitul lor cu ochii;

Aşa de bune, măestrite daruri

Avea Elena date de soţia

Lui Tonos, Polidamna din Egipet,

Pe unde ţărna darnică-n bucate Dă multe buruieni de leacuri bune

Şi rele laolaltă amestecate

Şi oamenii mai mult decât oriunde

Sunt iscusiţi lecuitori de boale,

Căci ei se trag într-adevăr din Peon, Vindecătorul zeilor. În urmă,

Când puse leacul şi-ndemnă să toarne În cupe vinul, cuvântă Elena:

„Nălţate Menelaos şi voi fiii

Vestiţilor viteji, de bună seamă,

Ca unul care poate toate cele,

Dă Joe bun şi rău pe lumea asta,

Când unuia, când altuia. De-aceea

Şedeţi acum de ospătaţi în sală

Şi vă înveseliţi de o poveste,

Căci potrivite lucruri vă voi spune.