Şi tocmai când el cugeta la asta,

Din nalta-i, miresmata ei cămară

Veni Elena, asemenea Dianei

Cea cu săgeţi de aur. Iar Adrasta

Un scaun bine-făurit i-aduse,

Alcipa un chilim de lână moale,

Iar Filo un paner de-argint ce-i dase Alcandra, a lui Polib soţie, care

Sălăşluiau în Teba din Egipet

Şi-aveau în casă mare bogăţie.

Polib atunci în dar lui Menelaos

Îi dete două căzi de-argint şi două

Tripeduri şi talanţi de aur zece.

Deosebit îi dărui Elenei

Nevastă-sa nepreţuite daruri:

O furcă de-aur, un paner cu roate,

Întreg de-argint şi împletit deasupra Pe margine cu aur. Scula asta,

Cu tort ticsită, i-o aduse-acuma

Şi-o puse-n faţă Filo cămăraşa,

Lungind deasupra-i furca cea de aur

Cu caier stânjeniu. Şezu Elena

Pe scaunul ce-avea pe sub picioare

Un scăunel şi începu deodată

Pe soţul ei să-ntrebe: „Ştim noi cine

Sunt oamenii care-au venit acasă

La noi, tu, preamărite-al meu bărbate?

Mă-nşel cumva? Ori adevăr voi spune?

Dar inima-mi dă ghes, că niciodată

Eu nu văzui atât-asemănare

La un bărbat şi nici la o femeie,

De stau crucită când mă uit! vezi colo Cum el arată àidoma feciorul

Nenvinsului Ulise; îmi pare mie

Că-i Telemah, pe care el, vestitul

Între bărbaţi, îl părăsise-acasă

Abia născut, când voi v-aţi dus la Troia, Setoşi de crunt război, ca să vă bateţi De dragu-unei nemernice ca mine.”

Bălanul Menelaos îi răspunse:

„La fel gândisem chiar acum, femeie.

Aşa era întocmai şi Ulise,

Aceleaşi mâni, aceeaşi uitătură,

Acelaşi cap şi tot aceleaşi plete.

De el acum eu mi-adusei aminte

Şi povesteam ce-aleanuri, ce obidă

De dragul meu a suferit sărmanul,

Şi-un plâns amar purcese atunci din ochii Flăcăului, şi faţa el de jale

Şi-acoperi cu haina porfirie.”

Luă cuvântul Pisistrat şi zise:

„Nălţate doamne, fiu al lui Atreus,

E drept ce spui, e fiul lui Ulise;

Ci-i cumpănit şi se sfieşte dânsul,

Venit aşa cum e de-ntâia oară,

Să nu rostească vorbe negândite