Şi fiii mei, căci ei te pot petrece
Pe calea ta spre sacrul Lacedèmon
Pe unde e bălanul Menelaos.
Tu roagă-te să-ţi spună el ce ştie,
Doar nu te va minţi, că-i prea cuminte.”
Aşa vorbi. Iar soarele-asfinţise
Şi amurgi. Atunci Minerva zise:
„Frumos, ce-i drept, ai cuvântat, bătrâne, Dar hai, tăiaţi voi limbi de pe altare Şi vin amestecaţi spre închinare
Neptunului şi altor zei, ca-n urmă
Să ne vedem de somn, că-i tocmai vremea.
Lumina-apuse acum, veni amurgul
Şi la ospăţul zeilor nu-i bine
Să-ntârziem mai mult, ci să ne-ntoarcem.”
Aşa grăi, şi dânşii ascultară.
Iar crainicii pe mâni le toarnă apă, Cu vin feciorii vârfuiesc ulcioare.
Ei gustă-ntâi şi-mpart la toţi potire, Aruncă limbi pe foc, apoi se scoală
Şi-nchină vin. Iar după ce-nchinară
Şi-şi mulcomiră pofta cu băutul,
Minerva-atunci şi Telemah zoriră
Spre vasul albiat napoi să plece.
Dar îi ţinu, aşa luându-i, Nestor:
„Ferească Cel-de-sus ca voi să mergeţi La vasul vostru astfel de la mine
Ca de la un calic, sărac cu totul,
Ce n-are-un aşternut, un ţol în casă
Spre odihnirea lui şi-a unui oaspe.
Ba niciodată n-are să se culce
Pe podu-unei corăbii tocmai fiul Viteazului Ulise, câtă vreme
Eu vieţuiesc şi am feciori acasă
Ce pot primi pe cei ce vin la mine.”
Grăi Minerva cea cu ochi strălucii:
„Că bine-ai zis, tu, dragul meu moş Nestor; Se cade Telemah să mi te-asculte,
C-aşa e mai cu cale. El cu tine
Să meargă la palatul tău să doarmă,
Iar eu la vasul negru mă voi duce
Spre-a da curaj la oameni şi-a le spune Ce trebuie, căci între ei eu singur
Sunt mai bătrân; ceilalţi care-l urmează
Din dragoste, sunt tineri, toţi de-o seamă
Cu inimosul Telemah. Acolo
Dormi-voi în corabie-astă-noapte,
Iar mâne dimineaţă mă voi duce
