În viaţă pe Egist venind din Troia
Bălanul Menelaos, nu ţărâna
L-ar fi acoperit pe el la moarte,
Ci câini şi corbi l-ar fi mâncat pe dânsul, Zvârlit pe câmp departe de cetate
Şi nu l-ar fi jălit nici o femeie,
Căci fapta-i fuse prea nelegiuită.
Că-n timp ce noi ne războiam în Troia, El huzurind în fundul ţării Argos
Cea cu păşuni de cai, umbla cu vorba Stăruitor să-nşele pe soţia
Lui Agamemnon. La-nceput respinse
Mărita Clitemnestra mârşăvia,
Căci ea era de treabă şi asupra-i
Veghea un cântăreţ, pe care-Atride,
Plecând la Troia, dinadins îl puse
Să-i străjuie nevasta. Dar la urmă,
Când cei-de-sus meniră-a ei cădere,
Atunci Egist pe cântăreţ îl duce
Într-un ostrov pustiu şi-l lasă-acolo Spre-a fi mâncat de pasări răpitoare.
Apoi voios că se-nvoi cu dânsa,
O ia cu el acasă. Multe buturi
Mai arse pe-ale zeilor altare
Şi închină la temple multe-odoare
De ţesături şi aur; lucru mare,
Neaşteptat de dânsul, isprăvise.
În vremea asta eu cu Menelaos
Ca buni prieteni am plecat din Troia Şi amândoi corăbiam pe mare.
Dar când eram la sfântul Suniu, capul Ţinutului Atenei, iată Febos,
Cu blândele-i săgeţi ochind, ucise
Pe unul Frontis, fiul lui Onètor,
Cârmaciul lui Atride Menelaos,
Când se ţinea cu mânele de cârma
Corăbiei ce alerga pe valuri,
Pe Frontis care-n lume n-avea seamăn La cârmuit de vase pe furtună.
Se-nlimăni acolo Menelaos,
Cu toată graba lui, să-ngroape soţul,
Să-şi facă cea din urmă datorie.
Dar când şi el călătorind pe mare
Cu vasele-i în fuga lor ajunse
La muntele cel răsărit Malea,
Străvăzător departe Joe-i dete
Un drum nenorocit, stârni asupra-i
