Prielnic-adiere ce-o pornise
De la-nceput un zeu pe-a noastră cale.
Aşa venii şi n-auzii nimica,
Tu, fătul meu; de-aceea nu ştiu care Dintre ahei pieri sau mai viază.
Iar tot ce-am auzit, de când mă aflu În casa mea, poţi şti-o de la mine.
Ţi-oi spune-o drept, aşa cum se cuvine.
Se zice c-a fost cu noroc întorsul
Lăncerilor destoinici, mirmidonii,
Mânaţi de fiul cel slăvit şi falnic
Al marelui, viteazului Ahile.
Asemenea şi Filoctet, feciorul
Măreţ al lui Peant. Idomeneus
Napoi şi-aduse-n Creta oastea toată
Cât a putut scăpa nevătămată,
Căci nu-nghiţise marea pe nici unul.
Iar despre Agamemnon auzirăţi
Şi voi, măcar că locuiţi departe,
Că el s-a-ntors şi ce haină moarte I-a dat Egist vicleanul, care însă
Amar o mai plăti. De-aceea-i bine
Ca omul după moarte-un fiu să lase
Ca să-l răzbune, cum a fost Oreste,
Că el ucise pe omorâtorul
Vestitului său tată. Cum se vede,
Şi tu eşti, dragul meu, frumos şi mare Şi deci destul de tare, ca urmaşii
De bine să vorbească şi de tine.”
Chititul Telemah răspunse: „Nestor,
Tu marea fal-a neamului ahaic,
Prea bine-şi răzbună Orest pe dânsul, Că n-au să-l uite niciodată-aheii
Şi mare slavă-i vor cânta urmaşii.
Să-mi dea şi mie-aşa putere zeii
Să mă răzbun pe peţitorii mamei,
Că prea mă doare-a lor nelegiuire.
Cum râs de mine-şi fac şi pun la cale Blestemăţii! Dar nu ursiră zeii
Ca astfel de noroc s-am eu şi tata.
Deci trebuie să mă supun nevoii.”
La asta-i zice călăreţul Nestor:
„Iubitul meu, dă-mi voie de-o-ntrebare; Fiindcă mi-aminteşti şi spui acestea Şi-aud că-n ciuda ta la tine-acasă
Ca nişte hoţi se poartă peţitorii
Cei mulţi ai mamei tale, spune-mi mie: Te laşi batjocorit de bunăvoie?
Sau te urăsc locuitorii ţării
