Şi coardele răzbindu-i, el îi frânse Virtutea vieţii. Chiuiră-ndată

Nurorile şi fetele lui Nestor

Şi-a lui nevastă Evridice, fiica Mai mare-a lui Climenos. După asta

Ei junca ridicând de pe pământul

Umblat pe multe căi, o sprijiniră,

Iar Pisistrat, podoaba tinerimii,

O înjunghè. Când sângele-i cel negru Se scurse tot şi n-avea viaţă-n oase, Pe loc o şi tăiară-mbucăţind-o

Cum se cuvine, buturile toate

Şi le-nveliră-n prapuri îndoite

Şi puseră deasupra carne crudă.

Ardea despicături atunci bătrânul

Şi peste ele picură vin negru,

Iar tinerii ţineau frigări în mână.

Când coapsele-au fost arse şi gustară

Din măruntaie toţi, înfeliară

Şi-nfrigăriră carnea cea rămasă.

Ţiind apoi frigările-ascuţite,

Au început s-o frigă pe jăratic.

În vremea asta dalba Policaste,

Copila cea mai tânăr-a lui Nestor,

Pe Telemah îl duse să se scalde.

Şi-l îmbăie şi-l unse cu miresme,

Şi-l învăscu într-o manta şi-o haină, Şi de la scaldă el ieşi ca zeii

La faţă de-arătos; apoi se duse

Şi s-aşeză pe-alăturea de Nestor,

Iar când fu carnea friptă şi luată

De peste foc, şezură ei la masă.

Trebăluiau în preajmă oameni harnici Şi vin turnau în cupe mari de aur.

Când ei de-ajuns mâncară şi băură,

Luă cuvântul şi-ncepu moş Nestor:

„Copiii mei, aduceţi telegarii

Şi înhămaţi-i, şi grăbiţi-i calea

Lui Telemah”. Aşa grăi, iar dânşii

Cu drag îl ascultară. Caii repezi

În pripă la teleagă-i înhămară.

Iar chelăriţa puse vin şi pâne

Şi udătură ce o gustă domnii

Din neam de zei. Sui apoi în carul

Cel prea frumos băiatul lui Ulise,

Şi Pisistrat, alăturea de dânsul

Suindu-se, luă în mână frâul Şi telegarii şi-i sili cu biciul,

Iar ei voios zburară pe câmpie,

Lăsară Pilos, nalta lor cetate,

Şi cât e ziua hamul clătinară.

Când soarele-asfinţi şi orice cale

Fu adumbrită, ajunseră la Fera,

La locuinţa lui Diocle, fiul

Lui Ortiloh, născutul din Alfeos.

Acolo dânşii-şi petrecură noaptea,

Iar el le dete daruri de-ospeţie.