La cauconii cei viteji, la care
Mă cheamă grea şi veche datorie,
Iar tu pe Telemah, fiindu-ţi oaspe,
Trimite-l c-o teleagă şi cu unul
Din fiii tăi; dă-i caii cei mai sprinteni Şi mai voinici.” Aşa vorbi Minerva
Şi-apoi zbură deodată-n chip de vultur.
Uimiţi văzură toţi minunea asta
Şi Nestor se miră văzând cu ochii;
Luă de mână pe fecior şi-i zise:
„Iubitul meu, de bună seamă fi-vei
Bărbat ales şi vrednic, dacă zeii
Te însoţesc aşa din tinereţe.
Nu poate fi la mijloc decât unul
Din zeii din Olimp, şi-acela-i fiica Lui Joe, zâna cea biruitoare,
Minerva care printre-argii la Troia
Cinstea şi pe viteazul tău părinte.
Ajută-ne, stăpâno, şi dă-mi mie,
Iubiţilor mei fii, soţiei mele
Cea vrednică de cinste, slavă naltă.
Ţi-oi da prinos o juncă lată-n frunte, Neîmblânzită şi neînjugată
Şi polei-voi coarnele cu aur.”
Aşa ură, şi-l auzi Minerva.
Iar după asta călăreţul Nestor,
Urmat de gineri şi de fii, purcese Spre casele lui mândre. Când sosiră
Cu toţii la palat, acolo-n sală
Pe rând şezură-n scaune şi-n jeţuri.
Şi cum veniră, în ulcior bătrânul
Amesteca cu apă un vin dulce
De unsprezece ani, ce-l deschisese
Şi-abia îl destupase chelăriţa.
Din el stropind, se tot ruga de fiica Celui-de-sus ce-nvolbură furtuna,
Iar după ce-nchinară şi băură
Cât vrură ei, se duse fiecare
La el acasă să se culce. Numai
Pe Telemah, odrasla lui Ulise,
L-opri acolo Nestor ca să doarmă
Pe pat strujit în tinda cea cu boltă
Răsunătoare, şi cu el alături
Pe Pisistrat, lăncer destoinic, steagul Voinicilor, fecioru-i care singur
Mai rămăsese nensurat acasă.
