În faţa ta, de-a cărui cuvântare

Ca de un zeu ni se desfat-auzul.

Ca să-l petrec, pe mine mă trimise

Părintele meu Nestor călăreţul,

Căci prea dorea pe tine să te vadă,

Ca tu să-i dai un sfat la tot ce are De spus sau de făcut, că multe rabdă

În casa lui un fiu al cărui tată

E dus, când n-are-apărători pe alţii Şi-i singur cum e fiul lui Ulise,

Că tatăl său e dus, şi-acum nici unul Nu-l apără de răutate-n ţară.”

Grăi atunci bălanul Menelaos:

„La mine-n casă-i, doamne, chiar băiatul Acelui scump prieten, care bietul,

De dragul meu, s-a canonit o viaţă

Şi care socoteam că între-ai noştri

Mai scump decât oricare-avea să-mi fie De ne-ajuta pe noi stăpânitorul

De pe Olimp napoi să ne întoarcem

Pe mare în corăbiile noastre,

I-aş fi zidit în Argos o cetate

Şi un palat, şi-acolo din Itaca

L-aş fi adus pe el cu tot avutul,

Cu fiul lui, cu toţi locuitorii

Cetăţii lui, c-aş fi golit în Argos

Vreun oraş din prejurimi, din cele

Supuse mie. Aici fiind aproape,

Ne-am fi-ntâlnit adese şi nimica

Şi nimenea n-ar fi putut să curme

Iubirea dintre noi şi bucuria

Pân’ nu ne-ar fi acoperit viaţa

Al morţii nor cernit. Dar fericirea

Ne-o pizmui un zeu, care pe bietul

Ulise singur nu-l întoarse-n ţară.”

Aşa vorbi. Şi toţi cuprinşi de jale

Se-nduioşară. Şi plângea copila

Lui Joe-atunci, Elena argeiana,

Plângea şi Telemah, chiar Menelaos,

Cu ochii-nlăcrimaţi a fost şi fiul

Lui Nestor, Pisistrat, că-şi amintise De Antiloh, de frate-său, viteazul

Neasemuit, ucis de Memnon, fiul

Fălos al Aurorei. Şi la dânsul

Gândind, rosti cuvinte-naripate:

„De câte ori te aminteam pe tine

Şi stam de vorbă între noi acasă,

Moş Nestor ne spunea, că tu Atride,

Eşti omul dintre toţi cel mai cuminte.

Deci dacă-i chip, ascultă-acum la mine.

Nu-mi place mie bocetul la masă.

Doar o să vie ziua cea de mâne

Şi nu mă supăr dac-atunci jăli-veţi

Pe orice muritor care s-ar stinge.

Că pentru bieţii oameni numai una

E cinstea cea din urmă: să-ţi tai părul Şi pe obraz să laşi să-ţi curgă lacrimi.