Şi Stratiu, iar din casă-aduse-agheasmă
Într-un lighean împodobit Aretos,
În stâng-avea un coş cu orz. Acolo
Veni şi Trasimede – oşteanul vrednic Cu o secure ascuţită-n mână
Să-njunghe vita; iar Perseu sta gata Cu vasul pentru sânge. Călăreţul
Moş Nestor începu să facă slujba
Cu orzul, cu agheasma şi, zeiţei
Rostindu-i calde rugi, zvârli în flăcări Un smoc de păr tăiat din capul vitei, Şi-ndat-apoi, când ei sfârşiră ruga, Şi presărară orzul, Trasimede
Cel neînfricoşat, venind aproape,
Izbi în ceafă vita cu toporul
Şi coardele răzbindu-i, el îi frânse Virtutea vieţii. Chiuiră-ndată
Nurorile şi fetele lui Nestor
Şi-a lui nevastă Evridice, fiica Mai mare-a lui Climenos. După asta
Ei junca ridicând de pe pământul
Umblat pe multe căi, o sprijiniră,
Iar Pisistrat, podoaba tinerimii,
O înjunghè. Când sângele-i cel negru Se scurse tot şi n-avea viaţă-n oase, Pe loc o şi tăiară-mbucăţind-o
Cum se cuvine, buturile toate
Şi le-nveliră-n prapuri îndoite
Şi puseră deasupra carne crudă.
Ardea despicături atunci bătrânul
Şi peste ele picură vin negru,
Iar tinerii ţineau frigări în mână.
Când coapsele-au fost arse şi gustară
Din măruntaie toţi, înfeliară
Şi-nfrigăriră carnea cea rămasă.
Ţiind apoi frigările-ascuţite,
Au început s-o frigă pe jăratic.
În vremea asta dalba Policaste,
Copila cea mai tânăr-a lui Nestor,
Pe Telemah îl duse să se scalde.
Şi-l îmbăie şi-l unse cu miresme,
Şi-l învăscu într-o manta şi-o haină, Şi de la scaldă el ieşi ca zeii
La faţă de-arătos; apoi se duse
Şi s-aşeză pe-alăturea de Nestor,
Iar când fu carnea friptă şi luată
De peste foc, şezură ei la masă.
Trebăluiau în preajmă oameni harnici Şi vin turnau în cupe mari de aur.
Când ei de-ajuns mâncară şi băură,
Luă cuvântul şi-ncepu moş Nestor:
