Eu n-aş putea să-nşir, să spun anume Ce lupte-a dus netemător Ulise,

Dar iată una ce-ndrăzni să facă

La Troia, unde-avurăţi voi aheii

De furcă mult. Tot trupul şi-l sluţise Rănindu-se şi îmbrăcat în zdrenţe,

În chip de rob, se furişă-n cetatea

Vrăjmaşilor şi, prefăcut, Ulise

Părea un cerşetor, cu totul altul

De cum era el la corăbii. Astfel

Se furişă-n cetate, iar troienii

Nu-l bănuiau de loc. Doar eu pe dânsul Îl cunoscui, aşa tiptil cum fuse,

Şi-l întrebam; el s-ascundea isteţul, Dar când pusei să-l spele şi să-l ungă, Şi-l îmbrăcai şi mă jurai temeinic

Că nu-l voi da de gol până ce dânsul Nu va sosi-ntre corturi la corăbii,

Ulise-atunci şi-a dat pe faţă taina.

Pe mulţi troieni cu sabia răpuse

Şi se întoarse între-ahei şi-aduse

Atâtea ştiri. Femeile troiene

Cu hohot se boceau, dar eu în mine

Mă bucuram, căci m-apucase dorul

De-ntors acasă şi-mi plângeam orbirea Ce Venera-mi dăduse, când la Troia

Ducându-mă departe de-a mea ţară, Mă-nstrăină de fata mea, de casa

Şi de bărbatul meu, desăvârşitul

De bun şi de frumos şi de cuminte.”

Adause la asta Menelaos:

„E drept ce-ai spus tu despre el, femeie.

În viaţa mea am încercat şi mintea

Şi sfatul multor oameni mari şi-umblat-am Pe lume mult, dar nu-mi văzură ochii Nicicând un om aşa cum fu Ulise.

Să vezi ce faptă mai făcu şi alta

El, vajnicul bărbat, odinioară

În calul cel de lemn cioplit, alături De noi, de toţi fruntaşii cei din Argos, Când aduceam troienilor pieire.

Venit-ai tu atunci la noi, acolo,

Mânată de vreun zeu ce-a vrut să deie Troienilor izbânda. Te-nsoţise

Şi Deifob cel arătos ca zeii,

De trei ori ocolit-ai matahala

Scobită pipăind-o şi pe nume

Strigat-ai pe danai, pe toţi fruntaşii Ascunşi în cal şi îngânat-ai glasul

Soţiei fiecărui dintre dânşii.

Eu care stam la mijloc cu Tidide

Şi cu Ulise glasul ţi-auzirăm.

Dam zor atunci şi eu şi Diomede

Să năvălim afară sau îndată

De-acolo să răspundem, dar Ulise

Ne-a potolit şi ne-a-nfrânat năvala.

Atunci tăcură molcom toţi aheii;

Anticlos, singur, mai voia să schimbe Cu tine vorba, dar pe loc Ulise

Cu mâni vânjoase i-astupase gura

Şi ne feri de pacoste, ţiindu-l

Aşa într-una până ce Minerva

De noi atunci te-a depărtat pe tine.”

Mintosul Telemah la asta zise:

„Nălţate-Atrid, stăpânitor de oameni, E şi mai dureros că toate-aceste