Cum auzi, el prin conac se duse
Şi porunci la slugi ca să-l urmeze.
Ei caii asudaţi îi deshămară
Şi-n grajduri îi legară de căpestre
Şi le-aruncară-apoi ovăz în iesle,
Ovăzul cu orz alb amestecară.
Şi traseră teleaga şi-o proptiră
De-al grajdului scânteietor părete,
Iar pe străini îi duseră-n palatul
Dumnezeiesc. Şi ei privind la toate, Se minunau de curtea-mpărăţiei.
Părea că străluceşte-n tot palatul
Lumină ca de soare ori de lună.
Şi după ce şi-au desfătat privirea,
Ei fură duşi la baie, de intrară
Şi se-mbăiară-n scalde lustruite.
Când roabele-i lăură, i-oleiră
Şi-i învăscură-n straie moi de lână, Ei s-aşezară lângă domn pe jeţuri.
Aduse apă de spălat pe mână
O fată, în frumos ibric de aur,
Pe un lighean de-argint, ca să se spele Şi le întinse-o masă geluită.
Apoi cinstita chelăriţă-aduse
Şi dete pâne şi bucate multe
Poftindu-le din tot ce-avea păstrate, Şi-un bucătar aduse-apoi friptura
De carne felurită şi mai puse
Pe lângă ei câte-un potir de aur.
Cu mâna craiul îi pofti şi zise:
„Mâncaţi întâi, vă bucuraţi. Pe urmă, Când voi veţi fi cinat cu noi la masă, Vă întrebăm cine sunteţi, că nu vi-s Părinţii dintr-un neam lipsit de vază.
De bună seamă sunteţi fii de oameni
Purceşi din zei, de domni ce poartă sceptru.”
Aşa vorbi. Apoi luând friptura,
Un spate gras de bou ce-i sta-nainte, Ca parte-a lui de cinste, o puse-n faţă
Străinilor. Ei mâinile-ncepură
Să-ntindă la bucatele gătite.
Iar când de-ajuns mâncară şi băură,
Numaidecât feciorul lui Ulise,
De Pisistrat apropiindu-şi capul
Spre-a nu fi auzit de alţii, zise:
„Ian uite, dragul meu, tu, Nestorene, Prin sala asta ce frumos răsună!
Ce strălucire de argint, de aur,
De-aramă şi de chihlimbar şi fildeş!
