Şi ţi-ar mai povesti, de vrei, mărite, Ce bun şi rău ţi s-a-ntâmplat acasă

De când baţi cale trudnică şi lungă.»

Aşa-mi vorbi, şi eu zisei din parte-mi:

«Arată-mi mie cum să pun eu mâna

Pe zeul cel bătrân, că poate dânsul

De mine s-ar feri şi-i anevoie

Un om pe-un zeu să biruie vreodată».

Aşa-i vorbii, şi ea pe loc răspunse:

«Voi spune drept şi apriat, străine.

Când soarele de-amiazi e-n cruci şi adie Zefirul, zeul moş atunci răsare

De unde stă ascuns sub valuri negre

Şi merge de se culcă pe sub peşteri.

Şi focele-n duium adorm în juru-i,

Prăsila vederoasei zâne-a mării,

Ieşind din hău şi răspândind duhoare Nesuferită din străfund de mare.

Chiar mâne-n zori de zi te duc şi-acolo Te pun la pândă. Tu alege-ţi bine

Trei soţi mai inimoşi de la corăbii.

Să-ţi spun ce-apucături are bătrânul: La început el va umbla-ntre foce

Şi le va număra. Iar când pe toate

Le-a socotit şi le-a văzut de-a rândul, El are să se culce printre ele

Ca un păstor în mijlocu-unei turme.

Voi, cum îl veţi vedea lungit acolo, Să v-aruncaţi asupra lui cu sila

Şi să-l opriţi din răsputeri în clipa Când el s-ar repezi şi-ar da să fugă; Va încerca el fel şi chip să scape,

Se va preface-n orişice făptură

De pe pământ, şi-n foc şi chiar în apă.

Să nu-l slăbiţi, cuprindeţi-l mai zdravăn.

Dar când o să te-ntrebe el pe tine,

Luându-şi chipul ce-l avea nainte,

Când s-a culcat, pe loc, atunci, viteze, Desprindeţi pe bătrân şi daţi-i drumul Şi-ntreabă care zeu te prigoneşte

Şi cum să te întorci napoi pe mare.»

Aşa grăind, ea se cufundă-n valuri.

Eu merg pe prundul de pe mal la vase Cu inima nespus de tulburată

Şi când ajung la vasul meu, la mare, De cină mă-ngrijesc şi peste noapte

Culcându-ne dormim pe mal. De-acolo, A doua zi, când se iviră zorii

Trandafirii, o iau pe prundul mării

Cea lată-n căi, mă rog de zei fierbinte

Şi iau cu mine trei aleşi tovarăşi, Pe cei mai îndrăzneţi. Zeiţa, care

Se cufundase-n mare, din afundul

De ape aduse patru piei de foce

Abia jupite toate, şi cu ele

Se-ncumetă pe tatăl ei să-nşele.

Şi după ce săpă în prund culcuşuri,

Şezu şi ne-aşteptă pân’ce venirăm

La ea, de tot aproape. Dup-aceea

Pe rând ne culcă ea în gropi şi-aşterne Deasupra fiecărui câte-o piele.

Dar groaznic ne-ar fi fost atunci pânditul, Că prea de tot ne otrăvea mirosul

Ucigător al focelor de mare,

Că cine poate să se culce-alături

De-o lighioan-a mării? Dar zeiţa

Un mir dumnezeiesc, nespus de dulce, Ne-aduse şi sub nasul fiecărui