Nenvinsului Ulise; îmi pare mie
Că-i Telemah, pe care el, vestitul
Între bărbaţi, îl părăsise-acasă
Abia născut, când voi v-aţi dus la Troia, Setoşi de crunt război, ca să vă bateţi De dragu-unei nemernice ca mine.”
Bălanul Menelaos îi răspunse:
„La fel gândisem chiar acum, femeie.
Aşa era întocmai şi Ulise,
Aceleaşi mâni, aceeaşi uitătură,
Acelaşi cap şi tot aceleaşi plete.
De el acum eu mi-adusei aminte
Şi povesteam ce-aleanuri, ce obidă
De dragul meu a suferit sărmanul,
Şi-un plâns amar purcese atunci din ochii Flăcăului, şi faţa el de jale
Şi-acoperi cu haina porfirie.”
Luă cuvântul Pisistrat şi zise:
„Nălţate doamne, fiu al lui Atreus,
E drept ce spui, e fiul lui Ulise;
Ci-i cumpănit şi se sfieşte dânsul,
Venit aşa cum e de-ntâia oară,
Să nu rostească vorbe negândite
În faţa ta, de-a cărui cuvântare
Ca de un zeu ni se desfat-auzul.
Ca să-l petrec, pe mine mă trimise
Părintele meu Nestor călăreţul,
Căci prea dorea pe tine să te vadă,
Ca tu să-i dai un sfat la tot ce are De spus sau de făcut, că multe rabdă
În casa lui un fiu al cărui tată
E dus, când n-are-apărători pe alţii Şi-i singur cum e fiul lui Ulise,
Că tatăl său e dus, şi-acum nici unul Nu-l apără de răutate-n ţară.”
Grăi atunci bălanul Menelaos:
„La mine-n casă-i, doamne, chiar băiatul Acelui scump prieten, care bietul,
De dragul meu, s-a canonit o viaţă
Şi care socoteam că între-ai noştri
Mai scump decât oricare-avea să-mi fie De ne-ajuta pe noi stăpânitorul
De pe Olimp napoi să ne întoarcem
Pe mare în corăbiile noastre,
I-aş fi zidit în Argos o cetate
Şi un palat, şi-acolo din Itaca
L-aş fi adus pe el cu tot avutul,
Cu fiul lui, cu toţi locuitorii
