Pe lângă turma lui sau cu porcarul.

Întreabă Antinou Eupitianul:

„Dar când plecă şi care-i fură soţii?

Să-mi spui tu drept. Luă voinici de-ai noştri Sau robi şi-argaţi de-ai lui? Că doar şi asta Putea s-o facă, şi mai spune-mi încă: Cum ţi-a luat corabia? Cu sila?

Ori i-ai împrumutat-o de la tine,

Rugat fiind?” Iar Noemon răspunde:

„I-am dat-o eu aşa, de bunăvoie,

Că ce-ar putea să facă orişicine

Când stăruie un om aşa ca dânsul

Îngrijorat? Cu greu s-ar da în lături.

Însoţitorii lui sunt oameni tineri,

Fruntaşi din obşte-aleşi dintre ai noştri, Şi-n capul lor vedeam păşind pe Mentor Sau pe un zeu asemenea cu dânsul.

Dar e ciudat că ieri de dimineaţă

Pe Mentor l-am zărit din nou pe-aicea, Deşi plecase el atunci spre Pilos.”

Aşa vorbi, apoi se duse-acasă

La tatăl său. Cei doi rămaşi acolo

Stăteau miraţi în sinea lor trufaşă.

Făcură pe ceilalţi să înceteze

Din joc şi să s-adune laolaltă.

Luă cuvântul Antinou şi zise

Mâhnit, cuprins de aprigă mânie,

Cu ochi aprinşi, învăpăiaţi ca focul:

„Vai! Telemah făcu un lucru mare, Cutezător porni la drum pe ape.

Ne-nchipuiam că nu va fi în stare.

În ciuda noastr-a celor mulţi, o şterse El un copil, pe mare-şi trase nava

Şi din popor alese soţi de frunte.

Deci tot mai rău de-acum o să ne fie.

Dar bată-l Cel-de-sus pe el mai bine Nainte de-a-l ajunge bărbăţia!

Voi daţi-mi o corabie fugace

Şi douăzeci de soţi, ca la întorsu-i Eu calea să-i aţin între Itaca

Şi stâncile din Same, la strâmtoare, Să fac să-i fie-amar călătoritul

Pe mare după tatăl său.” El zise

Şi toţi se învoiră, se-ndemnară

Şi-ndată ridicându-se intrară

În casa lui Ulise. Penelopa

Nu-ntârzie-ndelung până să afle

Ce unelteau în taină peţitorii;

O-nştiinţă doar bunul crainic Medon, C-afară-n curte le-auzise sfatul

Când planul lor şi-l puseră la cale.

Cum merse el prin casă la crăiasa

Să-i dea de veste şi păşi pe pragu-i, Aşa-l primi cu gura Penelopa:

„De ce mi te trimiseră, o, Medon,

Măriţii peţitori? Să spui la roabe

Să lase orice trebi, să cate numai

De masa lor? De n-ar ajunge dânşii

Să mai peţească, să petreac-aiurea

Şi-aici să fie-acuma cel din urmă

Ospăţ al lor! C-aicea vă tot strângeţi Şi tot zvântaţi averea asta multă

Şi-mi despoiaţi băiatul cel cuminte.

N-aţi auzit de la părinţii voştri,