Vlăstarul unui om pe care Joe
L-a fericit ca soţ şi ca părinte,
Că-i dete necurmată bucurie,
Tihnit să-şi ducă greul bătrâneţii
În casa lui şi feţii lui să fie
Întregi la minte şi-osebiţi în arme.
Lăsăm dar la o parte tânguirea
Cu care-am început şi să ne punem
Din nou la cină. Apă să ne toarne
Din nou pe mâni. De povestit e vreme Şi mâne între Telemah şi mine.”
Aşa vorbi, iar harnica lui slugă
Asfalion pe mâni le toarnă apă,
Şi dânşii la bucatele gătite
Încep să-ntindă mânile grăbite.
Atunci Elena-avu o altă grijă:
Pe loc prelinse-n vinul lor de masă
Un leac ce-alină orice dor şi jale,
Un bàlsam uitător de orice rele.
Oricine înghiţea din el când vinul
L-amesteca cu apă într-o cană,
În ziua aceea nu-şi uda obrazul
Cu stropi de plâns, să fi murit chiar mama Ori tatăl lui, ba chiar naintea-i
Cădea zdrobit un frate-al lui sau fiul Şi el vedea sfârşitul lor cu ochii;
Aşa de bune, măestrite daruri
Avea Elena date de soţia
Lui Tonos, Polidamna din Egipet,
Pe unde ţărna darnică-n bucate Dă multe buruieni de leacuri bune
Şi rele laolaltă amestecate
Şi oamenii mai mult decât oriunde
Sunt iscusiţi lecuitori de boale,
Căci ei se trag într-adevăr din Peon, Vindecătorul zeilor. În urmă,
Când puse leacul şi-ndemnă să toarne În cupe vinul, cuvântă Elena:
„Nălţate Menelaos şi voi fiii
Vestiţilor viteji, de bună seamă,
Ca unul care poate toate cele,
Dă Joe bun şi rău pe lumea asta,
Când unuia, când altuia. De-aceea
Şedeţi acum de ospătaţi în sală
Şi vă înveseliţi de o poveste,
Căci potrivite lucruri vă voi spune.
