De-acolo să răspundem, dar Ulise
Ne-a potolit şi ne-a-nfrânat năvala.
Atunci tăcură molcom toţi aheii;
Anticlos, singur, mai voia să schimbe Cu tine vorba, dar pe loc Ulise
Cu mâni vânjoase i-astupase gura
Şi ne feri de pacoste, ţiindu-l
Aşa într-una până ce Minerva
De noi atunci te-a depărtat pe tine.”
Mintosul Telemah la asta zise:
„Nălţate-Atrid, stăpânitor de oameni, E şi mai dureros că toate-aceste
Pe el de soartă crudă nu-l scutiră,
Şi nu l-ar fi scutit, de-avea Ulise
Chiar inimă de fier. Dar hai să mergem
Să ne culcăm în pat, ca noi pe urmă, Dormind, de-odihnă dulce s-avem parte.”
Cum zise el, Elena argeiana
La roabe porunci să care paturi
În tindă şi să-mpăture-aşternuturi
Frumoase porfirii, să-ntindă scoarţe Şi moi velinţi de-acoperit să puie.
Iar roabele ieşiră-apoi din sală
Cu facle-n mâni şi aşternură paturi.
Acolo-i duse pe străini un crainic
Şi amândoi în tindă se culcară,
Voinicul Telemah şi al lui Nestor
Fecior chipos. Iar fiul lui Atreus
Dormi năuntru-n casele înalte
Şi-alăturea de el dumnezeiasca
Între femei, cu straiul lung, Elena.
A doua zi, când zorile-nzoriră
Trandafirii, viteazul Menelaos
Din patu-i se sculă şi-şi puse haina, Cu sabie-ascuţită se încinse
Şi după ce pe dalbele-i picioare
Legă sandale dalbe şi din casă
Ieşi leit un zeu la-nfăţişare,
S-apropie de Telemah şi zise:
„Voinice Telemah, ce treabă oare
Te-aduce-aici pe largul spate-al mării?
A ta nevoie ori nevoia obştii?
Să-mi spui tu asta drept.” Iar el răspunse:
„Nălţate-Atrid, stăpânitor de oameni, Venii să-mi dai vr-o veste despre tata, Mâncată-i casa-mi, dusă mi-e moşia,
La mine-acasă mişună duşmanii
