C-am pus la cale-a fiului său moarte.”

Aşa râdeau, dar nu ştiau sfârşitul

Urzirii lor. Iar Antinou le zise:

„Abraşilor, feriţi-vă-mpreună

De orişice cuvinte-ncumetate,

Să nu vă spuie cineva prin casă.

Dar hai tăcuţi sculându-ne să mergem Ca noi să facem cum ne-a fost vorbirea Plăcută tuturora.” Astfel zise

Şi-alese douăzeci de oameni zdraveni.

Porniră spre corabia cea iute

Pe prundul mării. Mai întâi dădură

Corabia spre afundişul apei,

Catargul ridicară şi-mpânziră;

Trecură toate vâslele-n curele

Pe rând, lăţiră albele vintrele

Şi duseră-ale vasului dichisuri

Strădalnicii năieri. Opriră nava

Pe larg. Apoi pe mal ei toţi ieşiră.

Cinară şi-aşteptară să-nnopteze.

Iar înţeleapta Penelopa-n catul

De sus al casei se culcă flămândă.

Ea nu-mbucă şi nu bău nimica,

De grija ce o tot rodea, de scapă

De moarte fiul ei ori o să fie

Răpus de peţitorii cei obraznici.

Cum stă îngrijorat un leu când leota De vânători vicleni îl împresoară,

Aşa ea se zbătu până ce somnul

Cel molcom îi veni, şi-n pat se-ntinse Şi, adormind, se destinse întreagă.

Minerv-atunci închipui şi alta:

Ea plăsmui o umbră, o femeie

Asemenea copilei lui Icariu,

Iftima cea-nsoţită cu Eumelos,

Locuitor în Fera, şi-o trimise

La curtea lui Ulise ca s-aline

Suspinele şi lăcrimosul vaiet

Al tristei, tânguioasei Penelopa.

Se furişă-n iatac pe la cureaua

De la zăvor, stătu la cap şi-i zise:

„Dormi, soră, tu, mâhnită Penelopa?

Dar nu te vor lăsa pe tine zeii

Huzuritori să plângi şi să te smicuri Că tot are să-ţi vie-acasă fiul,

Doar nu păcătui el cu nimica.”

Răspunse Penelopa cea cuminte,

Ferice dusă pe tărâm de vise:

„De ce-ai venit aici, iubită soră?

În casa mea tu n-ai fost înainte,

Că prea de tot departe ţi-i locaşul.

Mă-ndemni să potolesc în mine-obida

Şi multele necazuri ce m-apasă,

Că-ntâi pierdut-am un bărbat în lege, Cu inimă de leu, cu-atâtea daruri,

De nu-i găseşti între danai pereche.