Eu n-aş putea să-nşir, să spun anume Ce lupte-a dus netemător Ulise,
Dar iată una ce-ndrăzni să facă
La Troia, unde-avurăţi voi aheii
De furcă mult. Tot trupul şi-l sluţise Rănindu-se şi îmbrăcat în zdrenţe,
În chip de rob, se furişă-n cetatea
Vrăjmaşilor şi, prefăcut, Ulise
Părea un cerşetor, cu totul altul
De cum era el la corăbii. Astfel
Se furişă-n cetate, iar troienii
Nu-l bănuiau de loc. Doar eu pe dânsul Îl cunoscui, aşa tiptil cum fuse,
Şi-l întrebam; el s-ascundea isteţul, Dar când pusei să-l spele şi să-l ungă, Şi-l îmbrăcai şi mă jurai temeinic
Că nu-l voi da de gol până ce dânsul Nu va sosi-ntre corturi la corăbii,
Ulise-atunci şi-a dat pe faţă taina.
Pe mulţi troieni cu sabia răpuse
Şi se întoarse între-ahei şi-aduse
Atâtea ştiri. Femeile troiene
Cu hohot se boceau, dar eu în mine
Mă bucuram, căci m-apucase dorul
De-ntors acasă şi-mi plângeam orbirea Ce Venera-mi dăduse, când la Troia
Ducându-mă departe de-a mea ţară, Mă-nstrăină de fata mea, de casa
Şi de bărbatul meu, desăvârşitul
De bun şi de frumos şi de cuminte.”
Adause la asta Menelaos:
„E drept ce-ai spus tu despre el, femeie.
În viaţa mea am încercat şi mintea
Şi sfatul multor oameni mari şi-umblat-am Pe lume mult, dar nu-mi văzură ochii Nicicând un om aşa cum fu Ulise.
Să vezi ce faptă mai făcu şi alta
El, vajnicul bărbat, odinioară
În calul cel de lemn cioplit, alături De noi, de toţi fruntaşii cei din Argos, Când aduceam troienilor pieire.
Venit-ai tu atunci la noi, acolo,
Mânată de vreun zeu ce-a vrut să deie Troienilor izbânda. Te-nsoţise
Şi Deifob cel arătos ca zeii,
De trei ori ocolit-ai matahala
Scobită pipăind-o şi pe nume
Strigat-ai pe danai, pe toţi fruntaşii Ascunşi în cal şi îngânat-ai glasul
Soţiei fiecărui dintre dânşii.
Eu care stam la mijloc cu Tidide
Şi cu Ulise glasul ţi-auzirăm.
Dam zor atunci şi eu şi Diomede
Să năvălim afară sau îndată
