De când eraţi copii, ce bunătate

De om a fost Ulise pentru dânşii?

Căci nu nedreptăţi-n popor pe nimeni Vrodată el cu fapta sau cu graiul

Cum fac de obicei stăpânitorii,

Iubind pe unii, duşmănind pe alţii.

El nu-şi făcu de loc şi niciodată

Păcat c-un om. La voi însă se vede Pornirea şi mişelnica purtare,

Că n-aveţi mulţumită pentru bine.”

Dar cumpănitul crainic îi răspunse:

„De-ar fi aceasta, doamnă, cea mai mare Nenorocire! Dar mai este alta

Cu mult mai mare şi mai grea, urzită

De peţitori. Ferească cel din slavă

De-a se-mplini! Pe Telemah ei cată

Cu armele-ascuţite să-l omoare

La-ntorsul lui acasă, că el dus e

Să-ntrebe despre tatăl său la Pilos

Şi în Lacedemona.” Asta-i zice

Şi ea slăbeşte-n piept şi în picioare Şi amuţeşte-o vreme. I se umplu

De lacrimi ochii, i se stinge glasul Înfloritor. Într-un târziu întreabă:

„De ce plecă feciorul meu, o, Medon?

Nu-i trebuia să umble în corăbii,

Telegile bărbaţilor pe mare

Ce bat aşa de mult noian de ape.

Ori vrea să-i piară numele din lume?”

Dar socotitul Medon îi răspunse:

„Nu ştiu, l-o fi urnit vrun zeu ori poate, De sine îmboldit, plecă la Pilos,

Să-ntrebe dacă tată-său se-ntoarce,

Să afle despre soarta ce-avu dânsul”.

Aşa vestind-o, el napoi se trase

Prin casa lui Ulise. Iar crăiasa

De-o crâncenă durere fu cuprinsă,

De nu putu să şadă ea pe scaun,

Măcar că erau multe prin odaie,

Ci se lăsă acolo, chiar pe pragul

Mândreţii de cămară şi se puse

Pe vaiet tânguios şi împrejuru-i

Se văietau şi roabele din casă,

Şi tinere şi mai trecute, toate.

Din greu oftând se plânse Penelopa :

„Luaţi aminte, fetelor iubite,

Cum Cel-de-sus mi-a dat necazuri mie Mai multe decât altora născute,

Crescute mari alăturea de mine.

Întâi pierdut-am un bărbat în lege,

Cu inima de leu, cu-atâtea daruri, De nu-i găseşti între danai pereche.

De bun îi merse pomina prin Argos

Şi prin Helada. Iat-acum din casă

Vântoasele-mi răpiră şi pe fiul

Iubit al meu şi slava-i mistuiră

Şi nu ştiui când el plecă în lume.

Hainelor, nici voi n-avurăţi grijă