De bun îi merse pomina prin Argos
Şi prin Helada. Acum plecă şi fiul
Iubit al meu, plecă în vas pe mare,
Un biet copil neînvăţat cu greul
Şi nepurtat prin adunări de oameni.
De-aceea eu şi-l plâng mai mult pe dânsul Decât pe tatăl său. Mă tem şi tremur Ca nu cumva s-o pată ori în ţara
Pe unde-i dus anume, ori pe mare,
Că mulţi duşmani îl pasc şi-i vor pieirea Nainte de-a sosi la el în ţară.”
Dar prizărita umbră-i zise iară:
„Tu fii pe pace, n-avea nici o grijă, Căci fiu-ţi e-ntovărăşit în cale
De un ocrotitor aşa de mare
Şi de puternic, c-ar dori oricine
Să-l aibă-alături; e zeiţa Palas.
Ea se-ndură de plânsetele tale
Şi mă trimise-acum să-ţi dau de ştire.”
Răspunse Penelopa cea cuminte:
„De eşti o zeitate şi-auzit-ai
Al zânei grai, mai spune-mi încă una: Mai vieţuieşte bietu-mi soţ Ulise
Şi vede înc-a soarelui lumină?
Sau este mort şi dus pe ceea-lume?”
Din nou răspunse sarbăd-arătare:
„Nu pot să-ţi spun de mai trăieşte-anume Ori este mort, că-i prost vorbitu-n dodii”.
Aşa grăind, pe la zăvorul uşii
Cu-a vântului suflare se strecoară.
Din somn se scoală fiica lui Icariu
Înviorată, că-n puterea nopţii
Aşa curat i se sfetise visul.
Iar peţitorii se-ncorăbiară
Şi apucară umeda cărare
Voind în cale zilele să-i curme
Lui Telemah. Se află-ntre Itaca
Şi Same cea cu mal stâncos la mijloc Un mic ostrov ce-Asteria se cheamă
Şi are el limanuri cu intrare
Din două părţi, de-adăpostit corăbii; Pândind acolo-l adăstau aheii.
Cântul V
Din patul luminatului Titono
Zeiţa dimineţii răsărise
Spre-a lumina nemuritori şi oameni.
Atunci făcură zeii sfat, în frunte
Cu Joe care bubuie-n văzduhuri
Şi nu-l întrece nimeni în putere.
Luă Minerva între ei cuvântul
Şi începu a înşira mulţimea
De suferinţi răbdate de Ulise,
Căci nu uita, ci-i tot păsa de dânsul Că sta ţinut acasă de Calipso.
Şi zise-aşa Minerva: „Tată Joe
Şi zeilor ceilalţi, voi fericiţii
Şi pururii, de-acum să nu mai fie
Vrun domn stăpânitor pornit spre bine Şi cruţător şi blând şi cu dreptate, Ci veşnic rău, tiran şi fărdelege.
Căci iată cum a fost uitat Ulise
