Acolo-i un liman tihnit, pe unde
Corăbierii se-ngrijesc de apă
Şi dau pe mare drumul la corăbii,
Pe-acolo douăzeci de zile zeii
Mă-mpiedicau şi nu suflau pe apă
Prielnice-adieri însoţitoare Plutirilor pe largul spate al mării.
Se isprăveau merindele-mi şi vlaga
Tovarăşilor mei, de n-avea milă
Şi nu mă izbăvea de rău acolo
Copila lui Proteu, înfricoşatul
Bătrân al mării, zâna Idotea.
Prea mult se-nduioşă când mă brodise Pe mal nemernicind pustiu şi singur, Departe de tovarăşi care-n jurul
Ostrovului se abăteau cu undiţi
Şi pescuiau, de-aceea ea şi-mi zise:
«Aşa copil zănatic eşti, străine?
Ori tu te laşi voios şi-ţi place astfel Să stai tânjind? Că doar de multă vreme Stai pironit aci-n ostrov şi nu poţi Să-i dai de capăt răului, şi-ortacii De foame ţi se istovesc.» La asta
Eu i-am răspuns: «Oricine eşti, zeiţă, Mărturises că nu de bunăvoie
Rămân aici; voi fi greşit pesemne
Naintea domnitorilor din slavă.
Dar spune-mi – zeii doar ştiu bine – care Nemuritor mă stânjeni pe mine
Şi calea mi-o-ngrădi şi nu mă lasă
S-o iau napoi pe marea cea pescoasă?»
Aşa-ntrebai, şi ea-mi răspunse-ndată:
«Rosti-voi numai adevăr, străine.
Colind-aici un zeu bătrân de mare
Nenşelător, Proteus Egipteanul,
Ce ştie toate-adâncurile mării
Şi e supusul lui Neptun. Se zice
Că el e tatăl meu şi născătorul.
Pândind aici, de poţi să-l prinzi pe dânsul, Ţi-ar lămuri tot drumul cât de mare-i Şi cum pe apă să te-ntorci în ţară.
Şi ţi-ar mai povesti, de vrei, mărite, Ce bun şi rău ţi s-a-ntâmplat acasă
De când baţi cale trudnică şi lungă.»
Aşa-mi vorbi, şi eu zisei din parte-mi:
«Arată-mi mie cum să pun eu mâna
Pe zeul cel bătrân, că poate dânsul
De mine s-ar feri şi-i anevoie
Un om pe-un zeu să biruie vreodată».
Aşa-i vorbii, şi ea pe loc răspunse:
«Voi spune drept şi apriat, străine.
Când soarele de-amiazi e-n cruci şi adie Zefirul, zeul moş atunci răsare
