Pe cari în viaţă i-am lăsat la Troia Când am plecat în ţară eu cu Nestor?
Ori mai pieri de moarte crudă vreunul La-ntoarcerea-i pe mare sau la sânul Prietenilor lui după-ncheierea
Războiului?» Iar el aşa-mi-răspunse:
«De ce mă-ntrebi de asta tu, Atride?
Nu-i bine-a şti şi a-mi cunoaşte gândul; Mă tem că-ndată vei începe a plânge
Cum auzi-vei toate de-amănuntul,
Că mulţi pieriră, mulţi din ei scăpară.
La-ntors muriră două căpetenii
Din cele mai fruntaşe-ntre aheii
Cei ferecaţi în arme de aramă;
Tu-i ştii pe cei care căzură-n luptă.
Mai este unul viu, oprit pe mare.
E Aias, cel care pieri cu flota.
Întâi Neptun l-apropie de Gira, Nămornicele stânci, şi de talazuri
El l-a ferit. Şi-ar fi scăpat de moarte, Cu toată ura ce-i purta Minerva,
De nu rostea cuvinte nenfrânate
În marea lui orbire. Se fălise
Că peste voia zeilor va trece
Nevătămat şi sigur largul mării.
Neptun atunci cum i-auzi trufia,
Îndată cu mâni tari luând tridentul, Din răsputeri izbi în stânca Girei
Şi-o despică în două, iar o parte
Rămase tot pe loc; bucata ruptă,
Pe care-ntâi în marea lui orbire
Se împlântase-Aias, de-a fost pe urmă
Purtat pe valul mării nesfârşite,
Adânc se cufundă. Şi astfel dânsul
Pieri-necat în unda cea sărată.
Iar fratele-ţi la-ntoarcerea-i cu flota Se smulse într-un fel de la pieire,
Că-l izbăvi Junona cea-nchinată.
Dar tocmai când era pe-aci s-ajungă
La plaiul nalt Malea, -nvolburarea
Smuncindu-l, îl luă pe-ntinsul apei, De tot ofta din greu, până la capul
Ţinutului, pe unde mai nainte
Şedea Tiest şi-acum avea locaşul
Feciorul său Egist. Dar când la urmă
Întorsul îi păru de-acolo sigur
Şi vânt prielnic îi suflară zeii
Şi tot sosi cu oastea lui acasă,
Cu drag îşi puse el picioru-n ţară
