Şi-şi sărută îmbrăţişând pământul.
Şi multe lacrimi calde-i picurară
Din ochii lui, când el văzu olatul
Dorit al lui. Dar îl zări străjerul
Cel aşezat pe foişor de însuşi
Egist vicleanul pentru-a lui pândire Şi căruia îi juruise plată
De doi talanţi, aşa că el tot anul
Stătea veghind, ca nu cumva viteazul Pe neştiute să pătrundă-n ţară
Şi cu putere de război să vie.
Se duse-atunci la domnul său iscoada Să-i dea de veste, iar Egist îndată
Urzi cea mai vicleană cursă. Alese
Vreo douăzeci de oameni pe sprânceană
Şi la pândiş i-ascunse; pe de alta
Orândui la curtea lui un praznic.
Apoi purcese cu alai de care
Spre a pofti pe craiul Agamemnon
Cu gând nelegiuit. L-aduse acasă
Pe el care nimic nu bănuise
Şi după ospătare îl ucise
Cum cineva ucide-un bou în staul.
Şi nu rămase nici un om din soţii
Lui Agamemnon şi Egist, cu toţii
Pieriră prin palat.» El asta-mi spuse Şi-mi fu zdrobită inima. Pe prunduri Lăsându-mă plângeam; mi se scârbise
De viaţă şi de-a soarelui lumină.
Când fui sătul de plâns şi zbuciumare, Mi-a zis neminţătorul moş al mării:
«Dar nu mai plânge-aşa mereu, Atride, Nimica doar nu folosim cu plânsul.
Ci caută s-ajungi mai iute-n ţară:
Ori viu găsi-vei pe Egist ori poate
Orest l-o fi răpus pe el nainte,
Şi tu poţi fi de faţă la-ngropare.»
Aşa-mi vorbi, şi inima-mi bărbată
Se-nvioră, cu toat-a mea mâhnire.
Şi mai rostii cuvinte zburătoare:
«Ştiu soarta celor doi viteji acuma, Dar spune-mi de celalt care-i pe mare Ori a murit, căci voi s-aud de dânsul, Deşi mă doare». Iar Proteu răspunse:
«E fiul lui Laerte din Itaca.
Eu l-am văzut cu ochi scăldaţi în lacrimi, Într-un ostrov, în casele zeiţei
Calipso, care-l ţine cu de-a sila.
Nu poate-n ţară el napoi să vie,
Că n-are vase cu lopeţi şi oameni
Să-l ducă-n spatele întins al mării.
