Pe lângă turma lui sau cu porcarul.
Întreabă Antinou Eupitianul:
„Dar când plecă şi care-i fură soţii?
Să-mi spui tu drept. Luă voinici de-ai noştri Sau robi şi-argaţi de-ai lui? Că doar şi asta Putea s-o facă, şi mai spune-mi încă: Cum ţi-a luat corabia? Cu sila?
Ori i-ai împrumutat-o de la tine,
Rugat fiind?” Iar Noemon răspunde:
„I-am dat-o eu aşa, de bunăvoie,
Că ce-ar putea să facă orişicine
Când stăruie un om aşa ca dânsul
Îngrijorat? Cu greu s-ar da în lături.
Însoţitorii lui sunt oameni tineri,
Fruntaşi din obşte-aleşi dintre ai noştri, Şi-n capul lor vedeam păşind pe Mentor Sau pe un zeu asemenea cu dânsul.
Dar e ciudat că ieri de dimineaţă
Pe Mentor l-am zărit din nou pe-aicea, Deşi plecase el atunci spre Pilos.”
Aşa vorbi, apoi se duse-acasă
La tatăl său. Cei doi rămaşi acolo
Stăteau miraţi în sinea lor trufaşă.
Făcură pe ceilalţi să înceteze
Din joc şi să s-adune laolaltă.
Luă cuvântul Antinou şi zise
Mâhnit, cuprins de aprigă mânie,
Cu ochi aprinşi, învăpăiaţi ca focul:
„Vai! Telemah făcu un lucru mare, Cutezător porni la drum pe ape.
Ne-nchipuiam că nu va fi în stare.
În ciuda noastr-a celor mulţi, o şterse El un copil, pe mare-şi trase nava
Şi din popor alese soţi de frunte.
Deci tot mai rău de-acum o să ne fie.
Dar bată-l Cel-de-sus pe el mai bine Nainte de-a-l ajunge bărbăţia!
Voi daţi-mi o corabie fugace
Şi douăzeci de soţi, ca la întorsu-i Eu calea să-i aţin între Itaca
Şi stâncile din Same, la strâmtoare, Să fac să-i fie-amar călătoritul
Pe mare după tatăl său.” El zise
Şi toţi se învoiră, se-ndemnară
Şi-ndată ridicându-se intrară
În casa lui Ulise. Penelopa
Nu-ntârzie-ndelung până să afle
Ce unelteau în taină peţitorii;
O-nştiinţă doar bunul crainic Medon, C-afară-n curte le-auzise sfatul
Când planul lor şi-l puseră la cale.
Cum merse el prin casă la crăiasa
