Iar darul ce mi-l dai, odor să fie
De pus deoparte. Nu pot duce caii
La mine-n ţară;-i voi lăsa la tine
Să fie-aici podoaba ţării tale,
Căci tu domneşti pe o câmpie-ntinsă
Cu mult trifoi şi grâu, ovăz şi cimbru Şi orz îmbelşugat. Iar în Itaca
Nu-s mari întinderi, nu e vreo livadă, Ci-i loc de păşunat numai de capre
Şi prea-i nălţime ca să pască stave, Că nu-i nici un pământ încins de mare Bun de livezi şi de umblat cu caii,
Şi mai presus de toate-aşa mi-i ţara.”
La vorba lui zâmbi voios Atride,
Cu mâna-l netezi şi iar îi zise:
„Se vede după felul cuvântării,
Copilul meu, că eşti de viţă naltă.
Schimba-voi darul. Lesne o pot face.
Ţi-oi dărui cel mai de preţ şi mândru Din multele-mi odoare ce-am în casă.
Ţi-oi da o cană bine făurită,
De-argint e toată, gura ei de aur,
Lucrarea lui Vulcan. Mi-a dăruit-o
Fedim, viteazul domnitor din Sidon,
Când eu, trecând la-ntoarcerea-mi pe-acolo, În gazdă mă primi. Vreau scula asta
Eu ţie să ţi-o dau.” Aşa-mpreună
Vorbiră ei, în vreme ce mesenii
Intrară la conac şi oi mânară
Şi-aduseră şi vin din cel mai tare.
A lor neveste cu marame dalbe
Purtau în coşuri pâni. Şi astfel dânşii Se îngrijeau de-ospăţul lor la curte.
Iar înaintea curţii lui Ulise
Stau petrecând şi azvârlind cu discul Şi lancea peţitorii pe loc neted,
Pe unde-şi lăfăiau neruşinarea;
Doar Antinou şi Evrimah cel mare,
Fruntaşii peţitorilor, feciorii Cei mai de neam, şedeau pe jos când fiul Lui Noemon s-apropie de dânşii
Şi începu pe Antinou să-ntrebe:
„O, Antinou, ştim noi sau nu când vine Din Pilos fiul lui Ulise? Dânsul
Cu vasul meu plecă, şi mie acuma
Mi-ar trebui călătorind pe mare
Să merg pe la Elida, c-am pe-acolo
Douăsprezece iepe supte încă
De muli nedomoliţi şi buni de muncă; Vreau să-mi aduc şi să-mblânzesc pe unul.”
Aşa grăi, iar dânşii se mirară,
Căci nu credeau să fie dus la Pilos, Ci că petrece în ostrov la ţară
