Dar ţie, preamărite, nu ţi-e scrisa
Ca orice om să mori de moarte-n Argos.
Trimis vei fi de zei la capul lumii,
Pe câmpii Elizèi, pe unde şade Bălanul Radamantis, unde omul
Trăieşte mai ferice, că nu-i ploaie
Şi nici ninsoare, nu-i nici iarnă lungă, Ci pururea suflare lină-adie
Din Ocean şi mângâie pe oameni,
Căci tu ai pe Elena de soţie
Şi ei te ţin de ginere-al lui Joe.»
Aşa vorbind, el se cufundă-n valuri.
Eu merg pe prundul de pe mal la vase Cu inima nespus de tulburată.
Şi când sosesc la vasul meu, la mare, De cină mă-ngrijesc, şi peste noapte Culcându-ne, dormim pe malul mării.
A doua zi, când se iviră zorii
Trandafirii, întâi de pe prundişuri
Corăbiile împinserăm pe mare,
Catargul ridicarăm la corăbii
Şi-ntinserăm vintrele. Lopătarii,
Suind apoi, se puseră pe laviţi.
Şi stând acolo-n şiruri, începură
Să bată cu lopeţi albastra mare.
Şi iar oprii corăbiile-n apa
Egipetului, râu purces din slavă,
Şi-acolo închinai jerfiri de-o sută
De boi întregi. Şi după ce eu astfel Am potolit a zeilor mânie,
Am movilit mormânt lui Agamemnon
Ca numele-i neasfinţit să fie.
Acestea isprăvind, pornii pe mare.
Iar zeii vânt prielnic îmi suflară
Şi repede mă petrecură-n ţară.
Dar hai şi mai rămâi la mine-n casă
Ca oaspe-al meu, să se-mplinească-ncalte Vro unsprezece, douăsprezece zile.
Cu bine-atunci napoi te voi trimite, Ţi-oi face parte din frumoase daruri, Trei cai şi o teleagă lustruită.
Ba şi-un potir frumos, să-nchini cu dânsul La zeii care-ntorsul meu grăbiră.”
Isteţul Telemah răspunse: „Atride,
Să nu mă ţii pe-aici mai multă vreme.
Un an întreg aş sta voios la tine
Şi nu m-ar prinde dor de-ai mei, de-acasă, C-aşa mi-e drag s-ascult a ta comoară
De spuse şi de povestiri. Dar soţii
Nerăbdători m-adast-acum la Pilos,
Căci prea m-ai zăbovit pe-aici la tine.
