Deschise vorba-ntâi frumoasa zână:

„Preaiscusite fiu al lui Laerte,

Ulise, tu, din Cel-de-sus purcese,

Aşadar vrei acum să pleci acasă

În ţara ta? Dar totuşi mergi cu bine.

De-ai şti tu însă cât mai ai să suferi Nainte de-a sosi la tine-n ţară,

Ai sta cu mine-aici în casa asta

Şi-ai fi nemuritor, deşi duci dorul

Soţiei tale şi-o doreşti de-a pururi.

Ce-i drept, o fi ea trupeşă, frumoasă, Dar nu mă ţiu eu mai prejos de dânsa, Că nu se-ncape doar între zeiţe

Şi muritoare-ntrecere nici una

De frumuseţe şi de măreţie.”

Ulise priceputul îi răspunse:

„Nu-mi bănui, zeiţă preacinstită,

Că ştiu şi eu deplin că nu-i ca tine Cumintea mea nevastă Penelopa

De mândră la privit şi de-arătoasă,

Căci ea e o femeie muritoare,

Iar tu eşti o zeiţă fără moarte

Şi fără bătrâneţe. Dar eu totuşi

Mereu doresc şi năzuiesc odată

S-ajung la mine, să mă văd în ţară.

Şi de m-ar bate iar vrun zeu pe mare Eu voi răbda, doar ştiu să rabd necazuri, Căci multe am păţit, răbdat-am multe Pe valurile mării şi-n războaie.

Să fie şi-asta una pe deasupra.”

Aşa vorbi Ulise cu Calipso.

În vremea asta soarele apuse

Şi se-nnoptă. Ei merseră în fundul

Boltitei peşteri, unde se culcară

Şi petrecură până ce-adormiră.

A doua zi când se iviră zorii

Trandafirii, Ulise-şi puse straiul

Şi-şi trase mantia pe el. Zeiţa

Se învăscu în haină mare, albă

Şi gingaşă, subţire; se încinse

Cu-n brâu frumos de aur şi-o maramă

Îşi potrivi pe cap, iar după asta

Se îngriji de drumul lui Ulise.

Îi dete dar un lung topor de-aramă

Cu două ascuţişuri, c-o mândreţe

De coadă de măslin vârtos legată,

Uşor de mânuit. Apoi o bardă

Cu lemnul bine lustruit şi-l duse

La capătul ostrovului, pe unde

Erau copaci mai mari, arinii, plopii Şi brazii nalţi până la cer, cu trunchiul Uscat de tot, călit de multă vreme,

O cherestea uşoară la plutire.

Zeiţa, după ce-i arată locul

Cu arborii cei mari, se-ntoarse-acasă.

El începu să taie-atunci, şi lucrul

Degrabă-l mântui. Cu totul zece

Copaci trânti pe jos şi cu toporul

Îi tot ciopli şi-i netezi cu barda