Munteanului pe luciu să-i dea goană.

Îl vede pe Ulise-atunci copila

Lui Cadmus, Ino Leucotea, zâna

Subţire-n glezne, care mai nainte

Era o muritoare, iar acuma

Ea are parte în afundul mării

De cinstea unui zeu. Se-ndură dânsa, Că-l vede-orbecăind aşa pe valuri

Şi chinuit, răsare din genune

Şi zboară-n chip de scufundar, s-aşază

Pe vasul bine-ncătuşat şi zice:

„De ce te urgisi zguduitorul

Pământului aşa grozav pe tine,

Sărmane om, urzindu-ţi atât de multe Nenorociri? Dar capul nu-ţi va pune, Cu toată-nverşunarea lui. Fă însă

Ce-oi spune eu, că-mi pari a fi cuminte.

Dezbracă-te de-aceste haine, lasă

S-o ducă vântul pluta, iar tu-noată

Cu mânile şi năzuie spre ţara

Feacilor, pe unde tu scăpa-vei.

C-aşa e scris. Dar ia marama asta

Vrăjită de la mine şi-o încinge

Sub pieptul tău; să n-ai pe urmă grijă

Că ţi se-ntâmplă vreun rău sau moarte.

Dar dacă pe uscat vei pune mâna,

Descinge-o de sub piept şi-arunc-o-n mare Departe, iar tu pleac-apoi încolo.”

Aşa grăind, zeiţa-i dete vălul

Şi s-afundă în marea tulburată

Ca scufundarul şi sub valul negru Se mistui. Îngândurat Ulise

Stătu puţin, oftă şi-n sine zise:

„Vai mie! Nu cumva-mi întinde iară

O cursă vreun zeu când mă îmbie

Din vas să mă cobor? Mai bine încă

Să n-o ascult, căci eu văzui cu ochii Că prea-i departe locul unde-mi spuse Că voi scăpa. De-aceea fac ce-mi pare Că-i lucrul cel mai bun; rămân aicea Să rabd orice durere pân’ce pluta

Se ţine încă bine cetluită.

Ci când o fi să mi-o destrame vântul, Mă pun atunci să-not, că alt nimica

Mai bun de pus la cale nu-mi rămâne.”

Când el aşa se frământa cu mintea,

Neptun răpede-asupra lui deodată

O namilă de val boltit şi negru,

Şi-l mătură pe el. Cum vântul aprig

Suflând răscoală un mănunchi de paie Şi-l spulberă pe câmp încoace-ncolo, Aşa şi lemnăria plutei valul

O-mprăştie. Dar s-apucà Ulise

De-o grindă şi o călări strunind-o

Întocmai ca un cal de călărie,

Îşi scoase haina ce-i dăduse zâna

Şi grabnic se încinse cu marama,

Se dă pe brânci în mare şi se-ntinde Cu braţele şi prinde-apoi să-noate.

Neptun îl vede, dă din cap şi zice:

„Mai oarbecă pe mare-aşa, mai rabdă

Obidă multă până ce te-apropii

De oamenii cei înrudiţi cu Joe,