Să-i dea de veste şi păşi pe pragu-i, Aşa-l primi cu gura Penelopa:
„De ce mi te trimiseră, o, Medon,
Măriţii peţitori? Să spui la roabe
Să lase orice trebi, să cate numai
De masa lor? De n-ar ajunge dânşii
Să mai peţească, să petreac-aiurea
Şi-aici să fie-acuma cel din urmă
Ospăţ al lor! C-aicea vă tot strângeţi Şi tot zvântaţi averea asta multă
Şi-mi despoiaţi băiatul cel cuminte.
N-aţi auzit de la părinţii voştri,
De când eraţi copii, ce bunătate
De om a fost Ulise pentru dânşii?
Căci nu nedreptăţi-n popor pe nimeni Vrodată el cu fapta sau cu graiul
Cum fac de obicei stăpânitorii,
Iubind pe unii, duşmănind pe alţii.
El nu-şi făcu de loc şi niciodată
Păcat c-un om. La voi însă se vede Pornirea şi mişelnica purtare,
Că n-aveţi mulţumită pentru bine.”
Dar cumpănitul crainic îi răspunse:
„De-ar fi aceasta, doamnă, cea mai mare Nenorocire! Dar mai este alta
Cu mult mai mare şi mai grea, urzită
De peţitori. Ferească cel din slavă
De-a se-mplini! Pe Telemah ei cată
Cu armele-ascuţite să-l omoare
La-ntorsul lui acasă, că el dus e
Să-ntrebe despre tatăl său la Pilos
Şi în Lacedemona.” Asta-i zice
Şi ea slăbeşte-n piept şi în picioare Şi amuţeşte-o vreme. I se umplu
De lacrimi ochii, i se stinge glasul Înfloritor. Într-un târziu întreabă:
„De ce plecă feciorul meu, o, Medon?
Nu-i trebuia să umble în corăbii,
Telegile bărbaţilor pe mare
Ce bat aşa de mult noian de ape.
Ori vrea să-i piară numele din lume?”
Dar socotitul Medon îi răspunse:
„Nu ştiu, l-o fi urnit vrun zeu ori poate, De sine îmboldit, plecă la Pilos,
Să-ntrebe dacă tată-său se-ntoarce,
Să afle despre soarta ce-avu dânsul”.
Aşa vestind-o, el napoi se trase
Prin casa lui Ulise. Iar crăiasa
