Corabia spre afundişul apei,
Catargul ridicară şi-mpânziră;
Trecură toate vâslele-n curele
Pe rând, lăţiră albele vintrele
Şi duseră-ale vasului dichisuri
Strădalnicii năieri. Opriră nava
Pe larg. Apoi pe mal ei toţi ieşiră.
Cinară şi-aşteptară să-nnopteze.
Iar înţeleapta Penelopa-n catul
De sus al casei se culcă flămândă.
Ea nu-mbucă şi nu bău nimica,
De grija ce o tot rodea, de scapă
De moarte fiul ei ori o să fie
Răpus de peţitorii cei obraznici.
Cum stă îngrijorat un leu când leota De vânători vicleni îl împresoară,
Aşa ea se zbătu până ce somnul
Cel molcom îi veni, şi-n pat se-ntinse Şi, adormind, se destinse întreagă.
Minerv-atunci închipui şi alta:
Ea plăsmui o umbră, o femeie
Asemenea copilei lui Icariu,
Iftima cea-nsoţită cu Eumelos,
Locuitor în Fera, şi-o trimise
La curtea lui Ulise ca s-aline
Suspinele şi lăcrimosul vaiet
Al tristei, tânguioasei Penelopa.
Se furişă-n iatac pe la cureaua
De la zăvor, stătu la cap şi-i zise:
„Dormi, soră, tu, mâhnită Penelopa?
Dar nu te vor lăsa pe tine zeii
Huzuritori să plângi şi să te smicuri Că tot are să-ţi vie-acasă fiul,
Doar nu păcătui el cu nimica.”
Răspunse Penelopa cea cuminte,
Ferice dusă pe tărâm de vise:
„De ce-ai venit aici, iubită soră?
În casa mea tu n-ai fost înainte,
Că prea de tot departe ţi-i locaşul.
Mă-ndemni să potolesc în mine-obida
Şi multele necazuri ce m-apasă,
Că-ntâi pierdut-am un bărbat în lege, Cu inimă de leu, cu-atâtea daruri,
De nu-i găseşti între danai pereche.
