Se săturară de mâncat, zvârliră

Maramele din cap şi s-apucară

La joc cu mingea. Începutu-l face

Chiar Nausicaa cea cu braţe albe.

Precum Diana, zâna ce petrece Cu arcul, vânătoarea, se coboară

Din munţi, din Erimant ori din măreţul Taiget adulmecând voios mistreţii

Sau cerbii iuţi şi la vânat iau parte Şi zânele câmpene, ale lui Joe

Copile, de se bucură Latona,

Stă mai presus de toate-atunci Diana Cu capul şi cu fruntea, de-o cunoaşte Oricine-uşor, deşi sunt mândre toate, Aşa-ntre roabe strălucea fecioara.

Iar când apoi la jug ea-şi puse mulii Şi-mpături veşmintele frumoase

Şi sta să plece înapoi, Minerva

Găsi atunci cu cale să deştepte

Pe fiul lui Laerte ca să vadă

Pe galeşa lui Alcinou copilă,

Ca dânsa să-l îndrume spre oraşul

Feacilor. În vremea asta mingea

O repezi domniţa dup-o fată,

Dar nu o nemeri pe ea, şi mingea

Căzu adânc în sorbul apei. Ele

De spaimă lung ţipară, şi Ulise,

Trezit, stătu îngândurat şi-şi zise:

„Ah, unde sunt, ce ţară-i iar, ce oameni Mai sunt pe-aici? Obraznici, răi, sălbatici Ori primitori de oaspeţi şi cu teamă

De zei? Un glas am auzit, un chiot

Ca de femei, de zâne cu sălaşul

Pe plaiuri nalte, pe-nverzite pajişti Şi la izvoarele de râu. Sau poate

Sunt oameni grăitori cumva pe-aproape?

Dar hai să-ncerc să văd cu ochii singur.”

Aşa vorbind, de sub tufiş se trage

Ulise, frânge din desiş cu mâna-i

Puternică o ramură frunzoasă,

Cu care el şi-ascunse goliciunea.

Şi-ntocmai ca un leu hrănit pe munte Ce-n sine bizuindu-se purcede,

Bătut de ploaie şi de vânt, cu ochii Focoşi spre o cireadă ori spre turma De oi sau după cerbi sirepi, că foamea-i Dă zor să sară garduri tari, s-apuce

Din vitele adăpostite, astfel Era să deie buzna-atunci Ulise,

Chiar gol, spre fetele cu plete mândre Silit fiind de foame, de nevoie.

Dar groaznic le păru, sluţit cum fuse De sărătura mării, încât ele

Care-ncotro fugiră speriate

Pe malul prelungit de stânci. Dar fata Lui Alcinou stătu; o-nsufleţise

Minerva dinadins desfricoşând-o,

De stete-n faţă-i, oblu, iar Ulise

Se socoti o clipă, la genunchii

Copilei cea cu ochi frumoşi să cadă, S-o milcuie de-aproape, ori cu graiuri Blajine din departe-aşa s-o roage

Să-i dea veşminte, oraşul să-i arate.

Şi-aşa gândind, găsi c-ar fi mai bine Cu vorbe dulci s-o roage din departe, De teamă să n-o supere pe fată,

Când rugător i-ar fi cuprins genunchii.

Deci el rosti cuvânt dibaci şi dulce:

„Te rog, domniţă, în genunchi. Eşti zână

Ori muritoare? Dacă tu eşti una

Din cele care locuiesc Olimpul,

Eu după stat şi faţă şi făptură