Şi toporaşi. Privind mândreţea asta, Şi-un zeu putea să stea uimit în faţă-i Înveselindu-şi sufletul şi ochii.
Acolo stând se minuna şi Hermes.
Şi după ce cu drag privi la toate,
Intră de-a dreptu-n peştera cea largă.
Cum îl văzu ea, floarea-ntre zeiţe,
Calipso-l cunoscu pe el, căci zeii
Uşor se pot cunoaşte laolaltă,
Oricât ar fi cu casa lor departe.
Dar nu-ntâlni năuntru pe Ulise.
El sta pe mal jălind ca şi nainte
Şi sfâşiindu-şi inima cu plânsul,
Cu gemet, cu dureri. Căta cu ochii
Înlăcrimaţi spre marea cea pustie.
Pe scaun luciu scânteios poftindu-l
Pe Hermes, astfel întrebă zeiţa:
„Cinstite, scumpe Hermes cel cu varga De aur, oare ce-ai venit la mine
Tu care nu prea vii încoace? Spune-mi Ce gând te-aduce. Voia ta sunt gata
S-o împlinesc, numai de-aş fi în stare Şi dacă s-ar putea-mplini. Dar vino
Întâi să te cinstesc ca pe un oaspe.”
Aşa-i grăi şi-ntinse-o masă plină
De-ambrozie şi îi direse roşu
Nectar. Mânca şi bea ucigătorul
Lui Argus, zeul vestitor, şi-n urmă,
Când el se-ndestulă cu prânzul, zise:
„Pe mine, zeul, tu mă-ntrebi, zeiţă, De ce-am venit la tine. Eu voi spune Tot adevărul, dacă mi-ai cerut-o.
Cu sil-am fost trimis încoa’ de Joe, Căci cine-ar sta voios să umble-atâta Întindere pe apa cea sărată?
Şi nici măcar nu e pe-aici aproape
Vreun oraş cu oameni care-nchină
La zei prinoase şi jertfiri alese
De-o sută de juncani. Dar peste voia Lui Joe nici un zeu nu-i dat să treacă
Şi nici să facă vrerea lui deşartă.
El zice că la tine e bărbatul
Cel mai nenorocit dintre bărbaţii
Ce nouă ani se războiră-n jurul
Cetăţii lui Priam. Şi dacă-n anul
Al zecelea oraşul cuceriră,
Se-ntoarseră napoi, dar ei în cale
Păcătuiră faţă de Minerva.
De-aceea şi asupra lor zeiţa
Porni furtună grea, cumplite valuri.
