Când amândoi în peşteră sosiră,
El s-aşeză în scaunul din care Se ridicase Hermes, iar zeiţa
I-aduse de băut şi de mâncare
Din câte feluri gustă muritorii.
Apoi şezu în faţa lui Ulise
Şi zâne roabe harnic o slujiră
Pe dânsa cu nectar şi-ambrozìe,
Şi începură ei atunci să umble
Cu mânile la-ntinsele bucate.
Iar când la masă pofta-şi alinară,
Deschise vorba-ntâi frumoasa zână:
„Preaiscusite fiu al lui Laerte,
Ulise, tu, din Cel-de-sus purcese,
Aşadar vrei acum să pleci acasă
În ţara ta? Dar totuşi mergi cu bine.
De-ai şti tu însă cât mai ai să suferi Nainte de-a sosi la tine-n ţară,
Ai sta cu mine-aici în casa asta
Şi-ai fi nemuritor, deşi duci dorul
Soţiei tale şi-o doreşti de-a pururi.
Ce-i drept, o fi ea trupeşă, frumoasă, Dar nu mă ţiu eu mai prejos de dânsa, Că nu se-ncape doar între zeiţe
Şi muritoare-ntrecere nici una
De frumuseţe şi de măreţie.”
Ulise priceputul îi răspunse:
„Nu-mi bănui, zeiţă preacinstită,
Că ştiu şi eu deplin că nu-i ca tine Cumintea mea nevastă Penelopa
De mândră la privit şi de-arătoasă,
Căci ea e o femeie muritoare,
Iar tu eşti o zeiţă fără moarte
Şi fără bătrâneţe. Dar eu totuşi
Mereu doresc şi năzuiesc odată
S-ajung la mine, să mă văd în ţară.
Şi de m-ar bate iar vrun zeu pe mare Eu voi răbda, doar ştiu să rabd necazuri, Căci multe am păţit, răbdat-am multe Pe valurile mării şi-n războaie.
Să fie şi-asta una pe deasupra.”
Aşa vorbi Ulise cu Calipso.
În vremea asta soarele apuse
Şi se-nnoptă. Ei merseră în fundul
Boltitei peşteri, unde se culcară
Şi petrecură până ce-adormiră.
A doua zi când se iviră zorii
Trandafirii, Ulise-şi puse straiul
