Cât e nevoie până ce sosi-vom

La tatăl meu acasă. Când vei crede

Că noi vom fi sosit, atunci porneşte Şi vino în cetate. Acolo-ntreabă

De casele iubitului meu tată,

Mărinimosul Alcinou. Dar lesne

Le poţi cunoaşte: şi-un copil la ele Te poate îndrepta, căci n-au feacii

Zidite case mari cum este curtea

Lui Alcinou viteazul. Dar îndată

Cum nemereşti în casă şi-n ogradă,

Să treci mai iute-n sală drept la mama.

Ea stă la vatră lângă foc, proptită

Cu scaunul de stâlp, şi toarce caier De purpură de-o frumuseţe rară,

Şi-n dosul ei stau roabele-aşezate.

Alăturea de dânsa şade tata

Pe jeţul său cel răzimat asemeni

Şi ca un zeu el stă şi gustă vinul.

Tu treci pe-alături, la genunchii mamei Aruncă-te cu braţe rugătoare

Ca să te bucuri c-ai să vezi mai iute Sosită ziua-ntoarcerii acasă,

Oricât ai fi tu locuind departe.

Câştigă-ntâi pe mama, c-ai nădejde

Să-ţi vezi atunci iubiţii tăi şi casa Frumos zidită şi-a ta scumpă ţară.”

Aşa-i vorbi şi şfichiui jugarii

Cu biciul sclipitor, iar ei în pripă

Plecară de la râu şi o porniră

Mai repede sau mai pe îndelete.

Se pricepea doar la mânat domniţa

Şi-i biciuia cuminte ca să poată

Urma pe jos cu roabele Ulise.

Când soarele sfinţise, ei sosiră

La falnica dumbravă sfânt-a zânei

Minerva, unde s-a oprit Ulise

Şi-ndată s-a rugat aşa de fiica

Puternicului Joe: „Neînvinso,

Tu, fiica furtunaticului Joe,

Ascultă-mă încalte-acum, căci n-ai vrut Nainte ruga să-mi asculţi vreodată,

Când zeul mării, cutremurătorul

Slăvit, căta să-mi puie capăt vieţii.

Fă tu să fiu primit prieteneşte,

Cu milă de feaci.” Aşa-i fu ruga.

Minerva-l auzi, dar ea pe faţă

Nu îndrăzni a se sfeti, de teama

Ce-avea de unchiul ei, de zeul care

Fierbea mereu de ciudă pe Ulise,

Nainte de sosirea lui în ţară.

Cântul VII

Iar până se ruga Ulise, mulii

Duceau pe Nausicaa spre cetate

Şi ea sosind acasă la vestitul

Palat, opri în curte. Acolo fraţii,

Ca zeii de-arătoşi, o-nconjurară,