Areta se numeşte ea şi este

De-acelaşi neam cu Alcinou, că doară

Pe Nausitoos îl născu al mării

Stăpânitor Neptun şi Peribea,

Cea mai chipoasă-ntre femei, copila

Mezin-a lui Evrimedonte, craiul

De uriaşi semeţi care-ntr-o vreme

Pieri şi el o dată cu poporul

Nelegiuit. Neptun şi Peribea

Avură fiu pe Nausitoos, domnul

Feacilor. Dintr-însul odrăsliră

Rexènor şi-Alcinou. Dar unul, încă

Însurăţel şi nelăsând în urmă

Copil, muri atunci străpuns de arcul De-argint al lui Apollon. După dânsul Rămase-o fată, şi-asta-a fost Areta

Cu care Alcinou se însoţise,

Cinstind-o cum pe lume nu-i cinstită

Nici o femeie care duce casă

Cu un bărbat. Aşa de mult din suflet A fost şi e de fiii săi iubită

Şi de popor ca şi de însuşi craiul,

Că toţi, de câte ori o văd pe dânsa, Ca pe un zeu o tot grăiesc de bine

Şi-o laudă, când trece prin cetate.

Căci tare-i cumpănită şi cuminte

Şi-mpacă ea în sfada lor pe oameni

Când le voieşte binele. De-aceea

Câştigă pe crăiasa, c-ai nădejde

Să-ţi vezi atunci pe dragii tăi şi casa Cea răsărită şi-a ta scumpă ţară.”

Aşa vorbind, plecă apoi Minerva

Din desfătata Schèria pe marea

Pustie şi sosi la Maratona

Şi în Atena cea cu drumuri late

Şi-acolo ea se furişă-n locaşul

Temeinic al lui Erehteu. Ulise

Spre casele lui Alcinou purcese

Şi stete mult pe gânduri înainte De-a trece-al casei luciu prag de-aramă.

În faţă-i strălucea ca o lumină

De soare ori de lună tot palatul.

Cu-aramă ferecaţi erau pereţii

De-o parte şi de alta, de la uşă

Şi până-n fund; avea chenar albastru Şi uşa spre palat era de aur.

Doi câni stăteau în laturi la intrare, Duraţi din aur şi argint de mâna

Măiastr-a lui Vulcan, ca să vegheze

La casele crăieşti, fiind ei astfel

Scutiţi de bătrâneţe şi de moarte.

Iar de la prag şi până-n fundul sălii Vedeai înşiruindu-se de-a lungul

Pereţilor câte un rând de jeţuri,

Pe care stau întinse lăicere

Din ţesătură gingaşă, subţire,

Lucrată de femei. În sala asta

Se adunau, mâncau şi beau fruntaşii

Feacilor, că-n veci aveau de toate.