Îi dete drumul, după ce-l lăuse
Şi miresmate primeneli îi dase,
Ea-i puse şi o utre cu vin negru,
Şi un burduf mai mare plin de apă,
Şi o traistă umplută cu merinde,
Cu bunătăţi gustoase de tot felul
Şi-i aburi prielnica ei boare.
Voios Ulise pânzele şi-nvoaltă,
Se pune-apoi la cârma lui şi-ncepe
Cu dibăcie să-şi îndrepte vasul.
Nu-i cad o clipă genele-adormite,
Căci ochii-şi-are pironiţi la stele, La Cloşca, la Văcarul care-apune
Târziu, la Ursa, poreclită carul,
Vârtelnicul-în-loc şi ochitorul
Lui Orion, şi care singur este
Neasfinţit în Ocean; de-aceea
La stânga lui povăţui zeiţa
Pe căpitan să bată drum pe mare.
Călătoreşte el vreo zece zile,
Ba încă şapte, şi-ntr-a optsprezecea I se iviră munţi umbroşi, pământul
Feacilor, pe unde mai aproape
Erau de el, şi-i se păru că vede
Un scut apărător pe ceaţa mării.
Neptun, care venea de la poporul
Etiopean, zărindu-l de departe,
Din munţi de la Solimi, plutind pe mare Mai rău se-ncruntă, dă din cap şi-n sine,
„Vai, zice el, de bună seamă zeii
S-au răzgândit acum despre Ulise
Cât eu am stat la etiopi, căci iată
Că el s-apropie şi-acum e-n ţara
Feacilor, pe unde-i scris să scape
De-amarnica restrişte ce-l apasă.
Dar las’ că eu i-o fac din nou, s-o simtă
Cu vârf şi îndesat.” Aşa el zice
Şi strânge norii, marea cu tridentul O tulbură, stârneşte-o vijelie
De-ncrucişate vânturi şi cu norii
Uscat şi apă-nvăluie,-ntuneric
Se-nalţă pân’ la cer. Dau iureş Austrul, Munteanul vâjâind şi Băltăreţul
Şi Crivăţul, răscoală munţi de valuri.
Slăbi la suflet şi-n genunchi Ulise
