Smerit, la soţul tău, la toţi mesenii, Pe care rog să-i dăruiască zeii
Cu viaţă norocită şi să-şi lase
Copiilor în casă fiecare Averea lor, moşia hărăzită
De obştea ţării. Iar pe mine-acasă
Curând să mă trimiteţi, că departe
De-ai mei de mult nenorociri tot sufăr.”
Aşa rostind, şezu el în cenuşă
Pe lângă vatră. Toţi tăcură molcom.
Într-un târziu grăi atunci viteazul
Moş Eheneu, cel mai bătrân şi-ntâiul La vorbă-ntre feaci, ştiut la multe
Şi de demult, şi-nţelepţeşte zise:
„Crai Alcinou, nu-i bine, nici se cade Să şadă lângă vatră pe cenuşă
Străinul. Toţi nerăbdători adastă
Răspunsul tău. Ridică de la vatră
Pe oaspe şi pofteşte-l pe un scaun
Cu ţinte de argint şi zi la crainici Să toarne vin ca să-nchinăm lui Joe
Fulgerătorul, care ocroteşte
Pe rugătorii vrednici de cinstire,
Iar oaspelui s-aducă chelăriţa
De cină din merindele păstrate.”
Aude craiul cel de viţă-naltă
Şi pe Ulise-l ia de mână,-l scoală
De jos de lângă vatră şi-l pofteşte
Pe scaun luciu, ridicând de-acolo
Pe fiul său voinic, pe Laodamas,
Ce-aproape-i sta, că cel mai drag îi fuse.
Aduse apă de spălat pe mână
O fată în frumos ibric de aur,
Cu un lighean de-argint, ca să se spele Şi-ntinse-o masă bine geluită.
Apoi cinstita chelăriţă-aduse
Şi-i dete pâne şi bucate multe
Şi-l omeni din tot ce mai păstrase.
Mânca şi bea Ulise răbduriul,
Iar Alcinou a zis unui paharnic:
„Tu, Pontonou, mai drege vin şi-mparte-l La toţi în sală să-nchinăm lui Joe
Fulgerătorul, care ocroteşte
Pe rugătorii vrednici de cinstire”.
Iar Pontonou un vin mieros în cană
Cu apă-amestecând, închină-ntâiul
Şi-mparte-apoi la toţi potire pline.
Iar după ce-nchinară şi băură
Pe voie, Alcinou luă cuvântul:
„Fruntaşi şi sfetnici, daţi-mi ascultare Să spun care mi-e vrerea şi porunca: Voi duceţi-v-acuma după masă
La voi acasă să dormiţi, iar mâne
De dimineaţă noi chema-vom sfetnici
Mai mulţi şi-n sala asta ospăta-vom
Pe-acest străin şi zeilor vom face
Frumoase jertfe; apoi avea-vom grijă
Pe mare să-l pornim pe noul oaspe
Ca, petrecut de noi, el fără caznă
