Munteanului pe luciu să-i dea goană.
Îl vede pe Ulise-atunci copila
Lui Cadmus, Ino Leucotea, zâna
Subţire-n glezne, care mai nainte
Era o muritoare, iar acuma
Ea are parte în afundul mării
De cinstea unui zeu. Se-ndură dânsa, Că-l vede-orbecăind aşa pe valuri
Şi chinuit, răsare din genune
Şi zboară-n chip de scufundar, s-aşază
Pe vasul bine-ncătuşat şi zice:
„De ce te urgisi zguduitorul
Pământului aşa grozav pe tine,
Sărmane om, urzindu-ţi atât de multe Nenorociri? Dar capul nu-ţi va pune, Cu toată-nverşunarea lui. Fă însă
Ce-oi spune eu, că-mi pari a fi cuminte.
Dezbracă-te de-aceste haine, lasă
S-o ducă vântul pluta, iar tu-noată
Cu mânile şi năzuie spre ţara
Feacilor, pe unde tu scăpa-vei.
C-aşa e scris. Dar ia marama asta
Vrăjită de la mine şi-o încinge
Sub pieptul tău; să n-ai pe urmă grijă
Că ţi se-ntâmplă vreun rău sau moarte.
Dar dacă pe uscat vei pune mâna,
Descinge-o de sub piept şi-arunc-o-n mare Departe, iar tu pleac-apoi încolo.”
Aşa grăind, zeiţa-i dete vălul
Şi s-afundă în marea tulburată
Ca scufundarul şi sub valul negru Se mistui. Îngândurat Ulise
Stătu puţin, oftă şi-n sine zise:
„Vai mie! Nu cumva-mi întinde iară
O cursă vreun zeu când mă îmbie
Din vas să mă cobor? Mai bine încă
Să n-o ascult, căci eu văzui cu ochii Că prea-i departe locul unde-mi spuse Că voi scăpa. De-aceea fac ce-mi pare Că-i lucrul cel mai bun; rămân aicea Să rabd orice durere pân’ce pluta
Se ţine încă bine cetluită.
Ci când o fi să mi-o destrame vântul, Mă pun atunci să-not, că alt nimica
Mai bun de pus la cale nu-mi rămâne.”
Când el aşa se frământa cu mintea,
Neptun răpede-asupra lui deodată
O namilă de val boltit şi negru,
Şi-l mătură pe el. Cum vântul aprig
Suflând răscoală un mănunchi de paie Şi-l spulberă pe câmp încoace-ncolo, Aşa şi lemnăria plutei valul
