Pieriră soţii mei cei buni. Eu însă, Cu braţele-apucându-mă de talpa

Corăbiei, fui dus vreo nouă zile,

Iar într-a zecea noapte neagră zeii

M-apropie de-ostrovul Ogigia,

În care şade vajnica zeiţă

Calipso cea cu plete mândre. Dânsa

Prieteneşte mă primi în gazdă,

Mă omeni şi mă-ngriji şi-adese

Îmi jurui viaţă fără moarte

Şi fără bătrâneţe cât e veacul,

Dar nu putu deloc să mă câştige.

Şezui acolo şapte ani de-a rândul

Şi straiele dumnezeieşti ce-mi dase

Calipso mi le tot udam cu plânsul.

Dar când veni în roata vremii anul

Al optulea, ea mă-ndemnă şi-mi zise

Să plec, după vreo veste de la Joe

Sau poate că ea însăşi se schimbase.

Şi mă porni în plută cetluită.

Şi-mi dete multe daruri, vin şi pâne, Cu haine-mpărăteşti şi-un vânt prielnic Şi încropit. Călătorii pe mare

Vreo două săptămâni şi jumătate.

Abia atunci mi s-arătară munţii

Umbroşi de pe cuprinsul ţării voastre Şi mi se limpezi săracul suflet.

Dar mai aveam de suferit o groază

Din partea lui Neptun, stăpânul mării, Ce vânturi îmi stârni şi-mi puse stavili În calea mea şi-mi răscoli noianul

Nemărginit de ape. Nu-mi da valul

Răgaz ca să mă port în plută bietul, De tot gemeam. În urmă vijelia

Îmi risipi şi pluta. Şi de-a-notul

Adâncul străbătui până ce vântul

Şi apele luându-mă, de-al vostru

Hotar m-apropiai. Aici talazul,

De-aş fi ieşit, mi-ar fi dat brânci şi-odată

M-ar fi izbit de seninări înalte

Şi-n loc afurisit. M-am dat în lături Şi iar am prins să-not pân’ ce ajuns-am La râu, pe unde mi-a părut că-i locul Mai potrivit, un colţ de mal mai neted Cu stâncile şi-adăpostit de vânturi.

Mi-am dat răpez şi am căzut acolo.

Se înserase-atunci, venise-amurgul,

Iar eu ieşind, las râul, merg departe, Mă culc între tufişuri. Frunză multă

Pe mine-adun şi-un zeu revars-asupra-mi Un somn adânc. Pe sub frunziş, acolo, Cu suflet trist, dormii întreagă noaptea Şi dimineaţa pân’ la miezul zilei.

Dar dup-amiazi, pe la apus de soare, Mă deşteptai. Zării pe malul mării

Mai multe roabe-ale copilei tale

Jucându-se; între ele, ca o zână,

Era şi dânsa. Mă rugai domniţei,

Şi ea mă-ntâmpină cu-o-nţelepciune

Ce n-ai fi aşteptat de la cei tineri, Fiind nesocotiţi mai totdeauna.

Mi-a dat cu prisosinţă vin şi pâne,

M-a pus să mă-mbăiez în râu, şi-n urmă

Mi-a dat şi-aceste haine. Iată, doamnă, Deşi-s mâhnit, v-am spus tot adevărul.”

Răspunse Alcinou: „Ba cred, străine, Că nu făcu de fel cum se cuvine

Copila mea, căci nu te-aduse acasă

La noi, venind cu roabele împreună,