Iar când era de-acolo depărtare
De-un glas de om, atunci aude dânsul Un clocot de la mal: vuia talazul
Izbit de stânci, se tot spărgea cu urlet Îngrozitor şi-nspumega tot malul.
Căci nu erau limanuri, nici popasuri Şi-acioale de corăbii, ci doar coaste De ţancuri şi de stânci prăpăstioase.
Slăbi la suflet şi-n genunchi Ulise, Oftă şi-n sinea lui bărbată zise:
„Vai mie, că-n zadar îmi dete Joe
Să văd pământ neaşteptat, căci tocmai Când străbătui acest noian de ape,
Nu-mi pare nicăiri pe ţărm să fie
Un loc pe unde pot ieşi din mare.
Răsare-n faţă-mi zid de stâncărie;
Răsunător acolo muge valul,
Iar lângă ţărm afundă este marea
Şi nu pot să mă ţin pe amândouă
Picioarele, să scap de răul mării.
Să ies mă tem, că m-ar răpi talazul
Şi m-ar izbi de-o ţuguiată stâncă
Şi-mi poate fi zadarnică-ncercarea.
Iar dacă-not pe-alături mai încolo
Să cat liman sau vreo aşezătură
Pe mărgenişul mării, mă tem iară
Să nu mă ia vârtejul să mă-ntoarcă
Napoi pe larg cu gemet greu din suflet.
Ori nu cumva asupra mea s-asmuţe
Vr-o zeitate din afund de mare
Vreuna dintre multele dihănii
Hrănite de-Amfitrita cea slăvită,
Că prea sunt urgisit de zeul mării.”
Şi-n vreme ce el astfel socotise,
Spre capătul stâncos îl duse valul.
Cu trupul rupt, cu oasele zdrobite
S-ar fi ales atunci, dacă Minerva
Nu-i da un gând: cu braţele-amândouă
Se prinse el de un colţan şi-acolo
Gemând se grepţină până ce valul
Trecu, şi el putu să se dezbare.
Dar când se năpusti napoi talazul
Răsfrânt, departe-l azvârli-n vultoare.
Precum când caracatiţa se smulge
Din cuibul ei, se ţine de crăcane
Pietriş mărunt, aşa de colţii stâncii Lipite stau fâşii de piele ruptă
