Căci boarea nopţii de la râu e rece.
De m-aş sui la deal şi-n umbra deasă
Sub tufe m-aş culca într-o pădure,
Şi frigul m-ar lăsa şi osteneala
S-am parte de plăcutul somn, mi-e teamă
Să nu fiu sfâşiat, mâncat de fiare.”
Aşa gândi. Şi socoti mai bine
Să intre în desişul din pădurea Crescută pe un grind de lângă apă.
Se tupilă aci sub rămurişul
A doi măslini, din care unul rodnic, Cellalt sălbatic, nimerise locul
Pe unde niciodată nu răzbise
Nici adiere umedă de vânturi,
Nici raze de la luminosul soare,
Nici ploaie peste tot, aşa prin ramuri Era-ndesit şi-mpleticit tufişul
Sub care-aci se oploşi Ulise.
Cu mânile şi-ncăpută din frunze
Un bun culcuş, că mult a fost frunzişul Acolo scuturat pe jos grămadă,
De-ai fi putut acoperi cu dânsul
Doi oameni, ba şi trei pe vremea iernii, Oricât de aspru să fi fost iernatul.
Înviorat, cum îl văzu, Ulise
Se tolăni în pituliş la mijloc
Şi-asupra-i movili un strat de frunze.
Cum uneori un om când n-are-aproape
Vecini şi stă la capătul de ţară
Pe sub cenuşă-ascunde un tăciune
Ca sâmbure de foc să-i fie-n vatră,
Spre-a nu-şi aprinde focul de la alţii, Aşa Ulise se-nveli sub frunze.
Pe ochi îi picură atunci Minerva
Un somn plăcut şi pleoapele-i închise, Ca el să se întreme cât mai bine
De greul trudei care-l istovise.
Cântul VI
Aşa dormea Ulise, copleşitul
De trudă şi nesomn, când iată-n ţara Feacilor se coborî Minerva
Şi merse în cetatea lor. Feacii
Nainte vreme locuiau în larga
Hiperia, vecini cu îngâmfaţii
Ciclopi, care mai tari fiind ca dânşii, Într-una-i bântuiau. Deci Nausitoos,
Dumnezeiescul domn, de-acolo-i duse În Schèria, departe de-acei oameni
Iscoditori, cu zid oraşu-ncinse,
Zidi locaşuri pentru zei, şi case
