Urmară purtătorii cei de sceptru,
Şi-un crainic după cântăreţ se duse.
Iar cei aleşi, cincizeci şi doi la număr, Spre mal porniră toţi după poruncă.
Şi cum pe prundul mării se lăsară,
Spre-adâncul apei lunecară vasul,
Catargul îndreptară,-l împânziră,
Lopeţile legară de curele
Cu şart pe rând, şi-ntinseră vintrele.
Şi după ce spre larg opriră vasul,
La curte s-au suit. Acolo-ndată
Pridvoarele şi sălile şi-ograda
Huiau de oameni strânşi, bătrâni şi tineri.
Iar craiul pentru masa tuturora
Douăsprezece oi a pus să-njunghe,
Opt vieri colţaţi şi graşi şi o pereche De boi chiloşi. Ei vitele jupiră,
Le pregătiră bine şi făcură
O masă de ţi-era mai mare dragul.
Sosi apoi şi crainicul şi-aduse
Pe scumpul cântăreţ, pe care muza Nespus îl îndrăgise, dar îi dase
Şi bun şi rău: vederea i-o luase
Şi-i dăruise-n schimb vrăjitul cântec.
Pe el îl puse Pontonou să şadă
În mijlocul mesenilor pe scaun
Cu ţinte de argint, proptit acolo
De stâlpu-nalt, şi de cuier îi prinse Deasupra-i lira-i dulce sunătoare
Şi-l dumiri cum poate s-o desprindă.
Apropie de el şi-o masă dalbă
Şi un paner cu bunătăţi şi-o cupă,
Ca el să bea oricând avea plăcere.
Mesenii începură-atunci să umble
Cu mânile la masă şi să guste
Bucatele ce stau în faţă gata.
Iar când de-ajuns mâncară şi băură,
Povăţuit de muză cântăreţul,
Luându-şi lira din cuier, se puse
Isprăvile vitejilor să cânte.
Înstrună el atunci vestitul cântec,
De care merse vestea chiar în slavă, Sfădirea lui Ulise şi Achile,
Cum ei cu vorbe grele se sfădiră
La un bogat ospăţ de sărbătoare,
Iar Agamemnon, fruntea vitejimii,
Se bucura că se certau vitejii
Din fruntea oastei lui, căci el într-asta Vedea-mplinit ce-Apollon îi menise
Proorocind în capiştea-i din Pito,
Când el trecuse pragul să-l întrebe, Fiind pe-atunci aproape începutul
Războiului dintre ahei şi Troia
Cu vrerea preaputernicului Joe.
Povestea asta o cânta slăvitul
Măestru cântăreţ, iar el, Ulise,
Cu-a lui vânjoase mâni luându-şi straiul Cel lung şi porfiriu, pe cap şi-l trase Şi-acoperi aşa frumoasa-i faţă.
