Apoi se întrecură şi la trânta

Cea trudnică, şi-i dovedi trântindu-i La luptă Evrial pe toţi aleşii,

Iar Amfial bătu la săritură.

Mai bun trăgaci fu Elatreu cu discul, Dar la ghiontit îi covârşi feciorul

Lui Alcinou, voinicul Laodamas.

Iar după ce cu toţii petrecură

Înveselindu-şi inima la jocuri,

Tovarăşilor zise Laodamas:

„Veniţi, prieteni, să-ntrebăm străinul, De ştie şi-a-nvăţat vreun joc şi dânsul, Că uite ce legat e la făptură,

Ce şolduri şi ce pulpi, ce mâni şi braţe Şi ce vânjos cerbice şi ce spate

Şi zdravăn piept! El nu-i bătrân, e numai Fărmat de cazne multe, căci nimica

Mai groaznic decât marea! Cât de tare Să fii, te zdrumecă.” Iar Evrialos

Răspunse: „Bine spui, tu, Laodamas.

Dar du-te de-l pofteşte să ia parte”.

Cum l-auzi, se duse Laodamas

Şi-i zise-aşa: „Străine taică, vino

Şi tu cu noi ca să te baţi la jocuri, De-i fi deprins ceva. Dar mi se pare Că te pricepi. Doar cinstea cea mai mare A omului în viaţă vine numai

Din tot ce-i poate mâna şi piciorul.

Deci hai la joc şi grijile-ţi alungă, Că nu s-amână mult călătoria-ţi.

Ţi-i trasă doar corabia pe mare

Şi soţii tăi sunt gata şi te-adastă”.

Ulise-aşa-i răspunse: „Laodamas

Ce mă siliţi şi mă-mboldiţi pe mine?

De joc îmi arde mie, când m-apasă

Atâtea griji, în urm-atâtor patimi

Şi trude ce-am trudit? Eu stau alături De voi în adunare-aci, dar dorul

Ce-n mine port mă cere-acum acasă,

Şi rog de-aceea craiul şi poporul.”

Dar Evrialos se răsti la dânsul:

„Ba nici nu pari, străine, tu, un meşter La felurite jocuri ce se joacă

De oameni după datină străveche,

Te-asemeni cu un om din rândul celor Ce umblă prin corabie în capul

Vâslaşilor neguţători pe mare,

Un om ce ţine seama la-ncărcatul

Corăbiei, un păzitor de mărfuri

Şi bunuri şterpelite de la alţii.

N-ai mutră tu de luptător la jocuri.”

Horţiş privind la el, grăi Ulise:

„Nu şade bine ce spui tu. Se cheamă

Că eşti nechibzuit. Dar vezi că zeii Nu-i dăruie pe toţi cu-aceleaşi daruri La vorbă, la făptură şi la minte.

La-nfăţişare unu-i mai becisnic,

Dar e împodobit cu darul vorbei,

Şi toţi privesc la dânsul cu plăcere Când el nestingherit le cuvântează

Frumos şi c-o smerenie plăcută.

În adunări se bucură de vază

Şi ca un zeu e-ntâmpinat pe uliţi,

Iar altul, chiar dacă-i chipos ca zeii, Dar n-are haz şi nadă la vorbire.

Aşa şi tu, eşti falnic la privire,

Şi nici un zeu n-ar fi putut trupeşte Mai mândru să te-nchipuie pe tine,

Dar ce folos că n-ai temei la minte.