Nu singură, ci întovărăşită
De alte fete slugi. Iar când sosiră
La râu, mândreţe de şivoi pe lângă
Spălătorii durate trainic, unde
Curg ape limpezi şuruind afară,
De curăţă chiar rufe şi mai negre,
Jugarii ele-acolo desjugară,
Lăsară pe-amândoi să păşuneze
Pe lângă mal din iarba lor gustoasă, Iar fetele luară din căruţă
Veşmintele şi-n apă le-afundară
Şi-n albii le călcară pe-ntrecute
Pripindu-se. Şi după ce spălară
Şi curăţiră hainele de toată
Mânjala lor, pe rând şi câte una
Le-ntinseră pe ţărm, pe unde prundul Era de tot albit de valul mării.
La râu apoi şi ele se scăldară
Şi cu ulei se unseră pe piele
Şi la prânzit şedeau pe malul apei
Şi aşteptau a rufelor zbicire
La vipia de soare. Iar când ele
Se săturară de mâncat, zvârliră
Maramele din cap şi s-apucară
La joc cu mingea. Începutu-l face
Chiar Nausicaa cea cu braţe albe.
Precum Diana, zâna ce petrece Cu arcul, vânătoarea, se coboară
Din munţi, din Erimant ori din măreţul Taiget adulmecând voios mistreţii
Sau cerbii iuţi şi la vânat iau parte Şi zânele câmpene, ale lui Joe
Copile, de se bucură Latona,
Stă mai presus de toate-atunci Diana Cu capul şi cu fruntea, de-o cunoaşte Oricine-uşor, deşi sunt mândre toate, Aşa-ntre roabe strălucea fecioara.
Iar când apoi la jug ea-şi puse mulii Şi-mpături veşmintele frumoase
Şi sta să plece înapoi, Minerva
Găsi atunci cu cale să deştepte
Pe fiul lui Laerte ca să vadă
Pe galeşa lui Alcinou copilă,
Ca dânsa să-l îndrume spre oraşul
Feacilor. În vremea asta mingea
O repezi domniţa dup-o fată,
Dar nu o nemeri pe ea, şi mingea
Căzu adânc în sorbul apei. Ele
De spaimă lung ţipară, şi Ulise,
