Aşa începe să dea zor la roabe:
„Staţi, fetelor. De ce fugiţi din faţa Bărbatului? Vă-nchipuiţi că este
Vreun duşman? Dar nu-i acesta omul
De care să ne temem; ba nici unul
Nu poate cu război să vie-n ţara
Feacilor, că prea ţin mult la dânşii Nemuritorii, locuim noi doară
Departe, cei din urmă pe noianul
Bătut de valuri, şi la noi nu vine
Din altă parte nimeni. Iar acesta
Veni încoace pribegind sărmanul
Şi-acum se cade să-ngrijim de dânsul, Că doar trimişi de zei ne vin străinii Şi cerşetorii. Lor li-i drag puţinul Ce-l dai. De-aceea daţi-i de mâncare Şi de băut străinului, scăldaţi-l
La râu, pe unde-i loc ferit de vânturi.”
Aşa grăi şi roabele stătură.
Zorindu-se-ntre ele după-ndemnul
Domniţei, îl poftiră pe Ulise
La loc adăpostit; manta şi haină
I-alăturar-apoi ca să se-mbrace,
Ba-i deteră şi-ulei în vas de aur
Şi-n râu îl mai poftiră să se scalde.
Dar şerbelor le zise-atunci Ulise:
„Staţi, fetelor, aşa mai la o parte
Ca să mă spăl pe trup de sarea mării Şi să mă ung; de mult neuns mi-e trupul.
Că mi-e ruşine să m-arăt la fete
Neîmbrăcat.” Feriră ele-nlături
Şi spuseră domniţei. Iar Ulise
Se coborî la râu că să se spele
De sărătura care-i cotropise
Tot spatele şi umerele-i late,
Şi capu-şi curăţi de jegul mării.
Iar când a fost spălat şi uns cu totul Şi îmbrăcat cu hainele ce-i dase
Fecioara, iată pe ascuns Minerva
Mai mare-l face şi mai plin pe dânsul
Şi lasă păr tufos şi creţ să-i curgă
Din creştetu-i ca floarea de zambilă.
Întocmai cum turnând argint şi aur
Un meşter mare, învăţat de Palas,
Dă lucrului său frumuseţe rară,
Aşa zeiţa revărsă mândreţe
Pe umerii, pe capul lui Ulise.
El după asta se sui şi stete
