Dar Soarele-i zări la drăgostire

Şi-ndată lui Vulcan îi da de ştire.

El, cum aude vestea otrăvită,

Ca meşter faur intră-n fierărie.

Cloceşte-un gând amar de răzbunare,

Pe trunchi îşi pune marea nicovală

Şi bate cu ciocanul, face lanţuri

Ce nu se rup şi nu se pot desface,

Ca, tot ce prind, în veci să nu desprindă

Şi după ce îşi făureşte cursa, Turbat pe Marte, în iatac se duce,

Pe unde-şi are patul şi-aşternutul.

Picioarele de pat le împresoară

Jur împrejur cu legături le leagă

Şi altele mai prinde pe deasupra,

Anină de tavan reţea măruntă,

Subţire-ntocmai ca păienjenişul,

De nici un om n-ar fi putut zări-o

Şi nici un zeu, cu-atâta isteţime

O făurise el reţeaua toată.

Iar după ce la pat şi-ntinse mreaja, Se prefăcu că pleacă-apoi spre Lemnos, Cetatea-ntemeiată cu tărie

Şi ţara lui din toate cea mai dragă.

Dar zeul Marte nu veghea zadarnic.

Deci cum văzu că el se depărtase,

Se duse-n casă la vestitul faur,

Nu mai putea de dragul Citereii,

De Venera cea falnic-înstemată.

Abia venise zâna de la Joe,

Puternicul ei tată, şi şezuse

Pe scaun în iatac, şi iată Marte

Se furişă şi-o apucă de mână

Şi începu s-o-mbie: „Vino, dragă,

Să ne culcăm în pat şi să petrecem,

Căci nu mai este soţul tău acasă;

E dus acuma undeva la Lemnos,

La sintienii cei cu grai sălbatic”.

Şi ea găsi plăcere să se culce.

Ei se suiră-n pat şi se culcară.

Dar iată dimprejur că se lăsară

Reţelele cu meşteşug ascunse

Deasupra lor, de nu puteau să mişte

Nici să ridice braţul şi piciorul.

Văzură dar că nu mai pot să scape.

Atunci se înturnă slăvitul meşter

Nainte de-a se coborî la Lemnos,

Căci Soarele-i pândi şi-i spuse-ndată.

Adânc mâhnit la curtea lui se duse,

De ciudă capiu stete el în tindă,

Ţipă vârtos, chemă pe zei şi zise:

„Părinte Joe, zeilor cu toţii,

Veniţi încoace să vedeţi cu ochii Cum Venera-şi tot bate joc de mine,