M-ai supărat vorbind cum nu se cade.

Eu nu-s de fel nepriceput la jocuri

Cum mă defaimi, ci printre căpetenii Socot c-am stat de-a pururi câtă vreme Mă bizuiam în vlaga tinereţii

Şi-n vârtoşia celor două braţe.

Dar azi m-au ros nevoile şi-amarul,

Am pătimit doar mult, am dus războaie Şi-am răzbătut amarnicele valuri.

Dar şi aşa cum sunt, bătut de soartă, Mă pun cu voi, căci m-ai rănit la suflet Şi m-ai urnit cu vorba ta deşartă.”

Cum zise, chiar cu straiul pus pe dânsul, Luă un disc mai rotofei, mai zdravăn Ca rotocolul ce-aruncau feacii,

Şi-l azvârli cu brânca lui rotindu-l.

Şi piatra vâjâi. Se pitulară

Deodată la pământ buimaci cu toţii

De repejunea pietrei. Bolovanul

Zburând uşor din mâna lui ajunse

Departe peste ţinta tuturora.

Un semn acolo-i însemna Minerva

Întruchipată ca un om şi zise:

„Ţi-ar dibui şi-un orb, străine, semnul De mine pus, căci el se osebeşte

De toate celelalte şi e-ntâiul,

Cu mult nainte. Fii dar tu pe pace

Măcar în acest joc. Nu poate nimeni

Într-asta să te-ajungă ori să bată.”

Cum auzi, se-nvioră Ulise,

Se bucură că vede-n adunare

Un soţ mai bun, prietenos cu dânsul.

De-aceea şi grăi mai cu nădejde

Feacilor: „Ajungeţi-m-acuma,

Flăcăilor. Eu pot să bat îndată

Din nou cu piatra, s-o reped pe-atâta Ori încă mai departe. Ba poftească

Şi toţi ceilalţi, oricine vrea şi-i gata La orice joc cu mine să se puie,

Căci prea m-aţi îndârjit. Mă pot întrece Cu trânta şi la ghionturi şi la fugă

Cu toţi feacii, nu resping pe nimeni, Afară doar de unul Laodamas,

Căci el mi-e gazdă. Cine doar s-ar pune La-ntrecere cu gazda-i? I-un zănatic Şi de nimic oricine-ar sta să lupte

Cu cel care-l primeşte ca pe-un oaspe Pe un pământ străin. Păcătuieşte

În tot ce-are mai sfânt. Dar nu ţiu seamă

De ceialalţi şi nu mă dau în lături,

Ci vreau pe ei să-i cerc în luptă dreaptă, Că-n harţele bărbaţilor eu nu sunt

Cu totul slab. Sunt meşter să port arcul Cel lustruit şi aş putea întâiul

Să nemeresc ochind cu el în gloata

Vrăjmaşilor, oricât de mulţi tovarăşi Mi-ar sta pe-alături gata să-i săgete.

Doar Filoctet mă întrecea cu arcul

Când noi aheii săgetam la Troia.

Pe toţi ceilalţi ce mai trăiesc pe lume Pot zice că-i lăsam cu mult în urmă.

Doar cu vitejii de nainte vreme

Eu nu mă-ncumetam, ca bunăoară

Cu Ercul, cu Evrit Euhalianul.

Ei se luau în arcuri şi cu zeii,

Drept care şi muri Evrit cel mare

Şi nu-l ajunse acasă bătrâneţea,

Apollon îl ucise de mânie

Că-l tot stârnea la întrecut cu arcul.