Trezit, stătu îngândurat şi-şi zise:
„Ah, unde sunt, ce ţară-i iar, ce oameni Mai sunt pe-aici? Obraznici, răi, sălbatici Ori primitori de oaspeţi şi cu teamă
De zei? Un glas am auzit, un chiot
Ca de femei, de zâne cu sălaşul
Pe plaiuri nalte, pe-nverzite pajişti Şi la izvoarele de râu. Sau poate
Sunt oameni grăitori cumva pe-aproape?
Dar hai să-ncerc să văd cu ochii singur.”
Aşa vorbind, de sub tufiş se trage
Ulise, frânge din desiş cu mâna-i
Puternică o ramură frunzoasă,
Cu care el şi-ascunse goliciunea.
Şi-ntocmai ca un leu hrănit pe munte Ce-n sine bizuindu-se purcede,
Bătut de ploaie şi de vânt, cu ochii Focoşi spre o cireadă ori spre turma De oi sau după cerbi sirepi, că foamea-i Dă zor să sară garduri tari, s-apuce
Din vitele adăpostite, astfel Era să deie buzna-atunci Ulise,
Chiar gol, spre fetele cu plete mândre Silit fiind de foame, de nevoie.
Dar groaznic le păru, sluţit cum fuse De sărătura mării, încât ele
Care-ncotro fugiră speriate
Pe malul prelungit de stânci. Dar fata Lui Alcinou stătu; o-nsufleţise
Minerva dinadins desfricoşând-o,
De stete-n faţă-i, oblu, iar Ulise
Se socoti o clipă, la genunchii
Copilei cea cu ochi frumoşi să cadă, S-o milcuie de-aproape, ori cu graiuri Blajine din departe-aşa s-o roage
Să-i dea veşminte, oraşul să-i arate.
Şi-aşa gândind, găsi c-ar fi mai bine Cu vorbe dulci s-o roage din departe, De teamă să n-o supere pe fată,
Când rugător i-ar fi cuprins genunchii.
Deci el rosti cuvânt dibaci şi dulce:
„Te rog, domniţă, în genunchi. Eşti zână
Ori muritoare? Dacă tu eşti una
Din cele care locuiesc Olimpul,
Eu după stat şi faţă şi făptură
Te-asemăn foarte cu-a lui Joe fiică
Diana. Iar de eşti o muritoare
Pe acest pământ, ferice sunt de trei ori Părintele-ţi şi maica ta şi fraţii!
Ce veseli vor fi ei de bună seamă,
De dragul tău oricând te văd pe tine, Aşa frumos vlăstar, păşind la horă!
Dar cel mai fericit din toată lumea
E cel ce, biruind cu daruri multe
De nuntă, te-ar lua la el acasă.
Căci nu-mi văzură ochii o femeie
Şi nici un om cu tine deopotrivă;
