Vulcan răspunse: „Nu pot, nici se cade, Ca unchi al meu, să te dezic pe tine”.

Aşa vorbi şi desfăcu el lanţul.

Cum au scăpat de-a lanţului tărie,

Deodată amândoi se repeziră,

În Tracia se duse zeul Marte,

Iar Venera cea galeşă la Chipros,

În Pafos, unde-i fumegă altarul.

Şi Graţiile-acolo o-mbăiară

Şi-o unseră cu strălucite miruri,

Cu care zeii se-nfrumuseţează,

Şi-n straie desfătate o-mbrăcară,

Mândreţe la privit ca o minune.

Aşa cânta cu lira-i cântăreţul

Şi bucuros îl asculta Ulise

Cu toţi ceilalţi vâslaşi vestiţi pe lume.

Iar Alcinou sili pe Laodamas

Cu Halios la joc să iasă singuri.

Luară ei o minge porfirie

Frumos de meşterul Polib lucrată

Şi unul o zvârlea până la nouri

Plecându-se napoi. Cellalt pe urmă,

Sărind, o tot prindea uşor din zboru-i Nainte de căderea ei pe ţărnă.

Iar după ce cu mingea se-ntrecură

Stând faţă-n faţă, dânşii începură

Să dănţuie pe roditoarea glie

Şi locul înde ei şi-l tot schimbară.

Ceilalţi feciori care stăteau la horă

Strigau şi tropoteau de bucurie

Şi răsuna din gloată vuiet mare.

Lui Alcinou grăi atunci Ulise:

„Te-ai lăudat, fruntaşule-ntre oameni, Că jucătorii ţi-s prea buni şi iată, S-adeveri. Uimit mă uit la dânşii.”

Iar Alcinou se-nveseli de asta,

Şi de cuvânt feacilor le zise:

„Fruntaşi şi sfetnici, daţi-mi ascultare, Străinul mie prea cuminte-mi pare,

Deci hai să-i facem dar de ospeţie

Cum ni se cade. Voi sunteţi cu toţii Douăsprezece-a obştii căpetenii.

Cu mine treisprezece. Fiecare

Aduceţi-i câte-o manta curate

Şi-o-mbrăcăminte şi-un talant de aur.

Să-i dăm mai iute laolaltă toate,

Ca el la masă, avându-le-ndemână,

Să plece cu mai multă bucurie.

Iar Evrial c-un dar şi-o vorbă bună

Să vie şi cu dânsul să se-mpace,

Că nu-i vorbi aşa cum se cuvine.”

Se învoiră toţi şi porunciră,

Trimiseră pe crainici după daruri.

La rându-i Evrial luă cuvântul:

„Crai Alcinou, fruntaşule-ntre oameni, Supus poruncii tale, cu străinul

Eu am să mă-mbunez. I-oi da din parte-mi Chiar sabia ce-o vezi aici, cu limba Întreagă din aramă, cu plăsele