De-argint, cu teac-abia fildeşuită,

Şi sabia-i va fi nepreţuită.”

Grăi şi-i dete sabia ţintată

Cu ţinte de argint şi totodată

Aşa-i ură: „Noroc, străine taică!

De s-a rostit vreun cuvânt mai aspru, Îndată să-l ia vântul şi să-l ducă!

Şi facă zeii ca să-ţi vezi nevasta

Şi-n ţara ta s-ajungi, fiindcă suferi Nenorociri departe de prieteni.”

„Iubitul meu, răspunse-atunci Ulise, Fii sănătos, noroc să-ţi deie zeii

Şi nu cumva să te căieşti pe urmă

De darul ce mi-ai dat şi de-mpăcare”.

Aşa vorbi şi sabia o-ncinse.

Când soarele-asfinţi, avea Ulise

Şi celelalte daruri lăudate,

Pristavii le-aduseseră la curte

Şi-acolo le primiră-apoi feciorii

Lui Alcinou şi-n sală le-aşezară

Pe lângă jeţul mamei preacinstite.

Măritul Alcinou stătu în frunte;

Ceilalţi venind şedeau în jeţuri nalte.

Iar Alcinou îi zise-atunci crăiesei:

„Femeie, adu-ncoace, tu, o ladă

Mai dalbă decât toate şi mai bună,

Aşterne-ntr-însa o manta şi-o haină

Şi puneţi apă la-ncălzit în cadă

Ca el, fiind scăldat, când o să vadă

Cum stau podoabă în lad-atâtea daruri Aduse de feacii cei de frunte,

Să fie vesel petrecând la masă

Şi auzind sărbătorescul cântec.

Iar eu îi dăruiesc această cupă

Din aur, de minune măiestrită,

Ca el de mine să-şi aducă aminte

Mereu, când zeilor plecat la rugă,

Prinoase va-nchina pe-altarul casei.”

Aşa vorbi, şi-Areta-a spus la roabe

Pe foc s-aşeze cât mai iute baia,

Şi ele pus-au un cazan pe vatră,

Turnară apă-n el şi grămădiră

Şi-aprinseră despicături sub dânsul

Şi flăcările-mpresurară vasul

Şi începu să fiarbă lăutoarea.

Într-asta scoase-Areta din cămară

O ladă care-a fost mândreţe rară

Şi-ntr-însa puse dalbele odoare,

Veşmintele şi aurăria toată

Ce-i daseră feacii, şi mai puse

Frumosul strai cu mantia, şi astfel

Povăţuia în urmă pe Ulise:

„Vezi singur de capac, deodată-nnoadă-l, Să nu te prade cineva pe cale

Când tu, călătorind pe vasul negru,