Măiastr-a lui Vulcan, ca să vegheze
La casele crăieşti, fiind ei astfel
Scutiţi de bătrâneţe şi de moarte.
Iar de la prag şi până-n fundul sălii Vedeai înşiruindu-se de-a lungul
Pereţilor câte un rând de jeţuri,
Pe care stau întinse lăicere
Din ţesătură gingaşă, subţire,
Lucrată de femei. În sala asta
Se adunau, mâncau şi beau fruntaşii
Feacilor, că-n veci aveau de toate.
Feciori de aur pe frumoase-altare
Steteau ţiind în mână facle-aprinse
Şi noaptea dau mesenilor lumină.
Iar în palat erau cincizeci de roabe.
O parte măcinau sub piatră grâul
Roşcat, iar alta tot ţesea pânzeturi Şi altele torceau. Din mână toate
Mişcau cu hărnicie ca frunzişul
Pe plopu-nalt. Iar pânzele ţesute
Sclipeau parcă era prelins pe ele
Ulei, că doar pe cât întrec feacii
Pe toţi la cârmuitul de corăbii,
Pe-atâta sunt femeile la dânşii
Mai pricepute la ţesutul pânzei,
Căci dar le dăruise cu prisosul
Minerva, şi să ştie-a face lucru
Frumos de tot şi vrednice să fie.
Iar lângă poartă, afară de ogradă,
Vedeai în faţă o grădină mare
De patru fălci. În ea-nflorea tot felul De pomi frumoşi, şi mari, ba peri, ba rodii, Ba dulci smochini şi meri cu mere mândre,
Ba verzi măslini. Iar pomii toţi, şi vara Şi iarna în tot anul, nu-şi pierd rodul, Şi lipsă nu-i de el, ci la suflarea
Zefirului sporeşte şi se coace.
Şi tot se trece pară lângă pară,
Măr lângă măr şi strugur lângă strugur Şi o smochină lângă alta. Acolo
Vedeai sădită şi-o duroasă vie;
Pe-un neteziş într-un sorin pe-alocuri Se coace via; parte e culeasă
Şi strugurii se calcă-n cramă, parte De floare-i scuturată şi-are acuma
Ciorchina verde, parte-i pârguită.
La capăt rânduite în tot chipul
Verdeţuri cresc şi înverzesc de-a pururi.
Mai sunt două fântâni, din care una
