Feacilor cei iubitori de vâsle:

„Fruntaşi şi sfetnici, daţi-mi ascultare, Iar Demodoc din liră să-nceteze,

Nu place tuturor cântarea asta.

De când şedem la masă şi se puse

Dumnezeiescul cântăreţ să cânte,

Sărmanul oaspe-a tot gemut cu jale.

Pesemne l-o fi copleşit mâhnirea.

Să tacă Demodoc şi să petrecem,

C-aşa-i cu mult mai bine, doar de dragul Acestui oaspe vrednic de cinstire

Cu daruri scumpe noi am dat ospăţul

Şi-am pus la cale-a lui călătorie.

Că pentru cine nu-i netot cu totul,

Străinul rugător e ca un frate.

De-aceea dar nici tu cu isteţime

Să nu ne-ascunzi nimic la întrebare, Străine, ci mai bine-i să-mi spui verde Ce nume ai de la părinţi, de-acasă,

Şi cum te cheamă cei de prin cetate

Şi din împrejurimi la tine-n ţară?

Că nici un om, de neam, ori prost, pe lume, Născut odată, nu-i lipsit de-un nume; La naştere-l dau tuturor părinţii.

Mai spune-mi ţara, neamul şi oraşul

Din care eşti, ca dus să fii acolo

De-ai noştri cu pricepere de-a dreptul.

N-avem cârmaci şi cârme noi feacii,

Cum au la vase alţii. La ai noştri

Chiar vasele ştiu cugetul şi gândul

Bărbaţilor şi unde-i o cetate

Şi ţarină mănoasă-a orişicărui

Şi repede străbat noianul mării,

Pe ceaţă şi pe negură; n-au teamă

De-o spargere de vas sau potopire.

Dar auzii pe tatăl meu odată,

Pe Nausitou, vorbind despre mânia

Ce-ar fi având Neptun pe noi feacii, Că pe străinii cei pribegi îi ducem

Napoi la ei nevătămaţi pe mare.

De-aceea şi zicea el că odată

Corabia lucrată cea mai trainic,

La-napoierea-i din călătorie

Pe ceaţă ne-o va frânge şi oraşul

Ni-l va-ngropa pe sub un munte mare.

Aşa spunea bătrânul meu, dar asta

Va fi sau nu, cum vrea stăpânul mării.

Ci mai răspunde-mi tu şi povesteşte-mi Cu de-amănuntul, drept, oare pe unde Ai rătăcit şi-n care ţar-ajuns-ai,

Ce oameni ai văzut şi ce oraşe?

Şi unde-s oameni silnici, răi, sălbatici, Şi unde primitori şi de-omenie

Şi temători de zei? Şi-n urmă spune-mi, De ce tot plângi şi-adânc oftezi în tine La povestirea soartei care-avură

Danaii la războiul de la Troia?

Doar zeii vrur-aşa: ursiră moartea

Vitejilor, ca-n urma lor să fie

Un cântec pentru cei care-or să vie.

Ori ai pierdut vreo rudă pe la Troia, Bărbat ales, vrun ginere, vrun socru, Cei care, după rudele de sânge,

Sunt mai iubiţi de noi? Ori un tovarăş