Împrăştie pâraie prin grădină,
Cealaltă curge-n dreptul casei nalte Sub pragul curţii, unde orăşenii
Tot vin şi cară apă. Aşa mândreţe
De daruri zeii au făcut la casa
Lui Alcinou, de-a stat uimit Ulise
Naintea lor. Iar după ce la toate
Privi de-ajuns, trecu pe prag şi-n sală
Intră deodată şi găsi la masă
Pe toţi mai-marii şi fruntaşii ţării Când ei din cupe închinau lui Hermes, Dibaciul pânditor, ucigătorul
Lui Argus, cărui dânşii totdeauna
La urmă-i închinau, când după masă
Aveau să meargă-n pat. Ulise trece
Prin sală tăinuit sub umbra ceţii
Lăsate de Minerva, pân-ajunge
La craiul Alcinou şi la Areta.
Cu braţele s-aruncă la genunchii
Crăiesei, iar zeiescul întuneric
Se dete-n lături. Toţi tăcură-n sală
Miraţi privindu-l. Zise-atunci pribeagul:
„Areto, fiic-a preamăritului Rexènor, Eu mult-păţitul vin şi cad la tine
Smerit, la soţul tău, la toţi mesenii, Pe care rog să-i dăruiască zeii
Cu viaţă norocită şi să-şi lase
Copiilor în casă fiecare Averea lor, moşia hărăzită
De obştea ţării. Iar pe mine-acasă
Curând să mă trimiteţi, că departe
De-ai mei de mult nenorociri tot sufăr.”
Aşa rostind, şezu el în cenuşă
Pe lângă vatră. Toţi tăcură molcom.
Într-un târziu grăi atunci viteazul
Moş Eheneu, cel mai bătrân şi-ntâiul La vorbă-ntre feaci, ştiut la multe
Şi de demult, şi-nţelepţeşte zise:
„Crai Alcinou, nu-i bine, nici se cade Să şadă lângă vatră pe cenuşă
Străinul. Toţi nerăbdători adastă
Răspunsul tău. Ridică de la vatră
Pe oaspe şi pofteşte-l pe un scaun
Cu ţinte de argint şi zi la crainici Să toarne vin ca să-nchinăm lui Joe
Fulgerătorul, care ocroteşte
Pe rugătorii vrednici de cinstire,
Iar oaspelui s-aducă chelăriţa
De cină din merindele păstrate.”
