Pieriră soţii mei cei buni. Eu însă, Cu braţele-apucându-mă de talpa
Corăbiei, fui dus vreo nouă zile,
Iar într-a zecea noapte neagră zeii
M-apropie de-ostrovul Ogigia,
În care şade vajnica zeiţă
Calipso cea cu plete mândre. Dânsa
Prieteneşte mă primi în gazdă,
Mă omeni şi mă-ngriji şi-adese
Îmi jurui viaţă fără moarte
Şi fără bătrâneţe cât e veacul,
Dar nu putu deloc să mă câştige.
Şezui acolo şapte ani de-a rândul
Şi straiele dumnezeieşti ce-mi dase
Calipso mi le tot udam cu plânsul.
Dar când veni în roata vremii anul
Al optulea, ea mă-ndemnă şi-mi zise
Să plec, după vreo veste de la Joe
Sau poate că ea însăşi se schimbase.
Şi mă porni în plută cetluită.
Şi-mi dete multe daruri, vin şi pâne, Cu haine-mpărăteşti şi-un vânt prielnic Şi încropit. Călătorii pe mare
Vreo două săptămâni şi jumătate.
Abia atunci mi s-arătară munţii
Umbroşi de pe cuprinsul ţării voastre Şi mi se limpezi săracul suflet.
Dar mai aveam de suferit o groază
Din partea lui Neptun, stăpânul mării, Ce vânturi îmi stârni şi-mi puse stavili În calea mea şi-mi răscoli noianul
Nemărginit de ape. Nu-mi da valul
Răgaz ca să mă port în plută bietul, De tot gemeam. În urmă vijelia
Îmi risipi şi pluta. Şi de-a-notul
Adâncul străbătui până ce vântul
Şi apele luându-mă, de-al vostru
Hotar m-apropiai. Aici talazul,
De-aş fi ieşit, mi-ar fi dat brânci şi-odată
M-ar fi izbit de seninări înalte
Şi-n loc afurisit. M-am dat în lături Şi iar am prins să-not pân’ ce ajuns-am La râu, pe unde mi-a părut că-i locul Mai potrivit, un colţ de mal mai neted Cu stâncile şi-adăpostit de vânturi.
Mi-am dat răpez şi am căzut acolo.
Se înserase-atunci, venise-amurgul,
Iar eu ieşind, las râul, merg departe, Mă culc între tufişuri. Frunză multă
Pe mine-adun şi-un zeu revars-asupra-mi Un somn adânc. Pe sub frunziş, acolo, Cu suflet trist, dormii întreagă noaptea Şi dimineaţa pân’ la miezul zilei.
Dar dup-amiazi, pe la apus de soare, Mă deşteptai. Zării pe malul mării
Mai multe roabe-ale copilei tale
