Temut de toţi şi vrednic de cinstire, Să biruie la-ntrecerile multe
Ce-aveau să-i puie vâna la-ncercare.
Iar după ce cu toţii s-adunară,
Luă cuvântul Alcinou şi zise:
„Voi sfetnici şi fruntaşi ai ţării mele, Luaţi aminte tot ce vă voi spune,
Să ştiţi care mi-i voia şi porunca.
Acest străin necunoscut de nimeni
Ca om pribeag veni la mine-acasă.
De unde nu ştiu, de la soare-apune
Sau dinspre răsărit. Acum el cere
Cu totul înadins ca să-l trimitem
Şi roagă asta negreşit să fie.
Noi să zorim trimesul lui acasă
Cum am făcut nainte şi cu alţii, Căci nimenea sosind aici la mine
Nu zăbovi prea mult şi nu se plânse, Că nu-l petrecem noi la el acasă.
Deci hai să dăm pe mare o smolită
Corabie, din lucru-abia ieşită.
Corăbieri să fie pe sprânceană
Din obşte-aleşi cincizeci şi doi de tineri.
Legaţi la vas lopeţile de laviţi
Şi toţi apoi veniţi la mine-acasă,
Ca voi curând să-mi pregătiţi ospăţul.
Eu tuturor de toate vă fac parte.
Aşa demând vâslaşilor cei tineri.
Ceilalţi, fruntaşii purtători de sceptru, Veniţi la mine, la palat, în sală
Să-l ospătăm pe-acest străin. Nici unul Să nu lipsească. Ba şi Demodocos,
Dumnezeiescul cântăreţ, să vie
Poftit de voi, căci muza-i dete darul Să cânte-aşa frumos ca nimeni altul, Să desfăteze astfel pe oricine,
Când de la sine e pornit pe cântec.”
Aşa rostind, naintea lor purcese,
Urmară purtătorii cei de sceptru,
Şi-un crainic după cântăreţ se duse.
Iar cei aleşi, cincizeci şi doi la număr, Spre mal porniră toţi după poruncă.
Şi cum pe prundul mării se lăsară,
Spre-adâncul apei lunecară vasul,
Catargul îndreptară,-l împânziră,
Lopeţile legară de curele
Cu şart pe rând, şi-ntinseră vintrele.
Şi după ce spre larg opriră vasul,
La curte s-au suit. Acolo-ndată
