Iar noi plângeam văzând cruzimea asta Şi mâinile-nălţam spre cer cu jale,

Căci n-aveam încotro. Dar când ciclopul Grozava burtă-şi ghiftui cu carnea

De oameni şi se răcori bând lapte

Curat, se tolăni în văgăună

Colea-ntre oi. În sinea mea bărbată

Gândeam atunci de dânsul să m-apropii Şi de la coapsă sabia-mi tăioasă

Să scot şi să-i-o-nfig în piept pe unde Eu dibuiam că-n prapuri e ficatul

Învăluit. Dar mă struni o teamă:

Pieream şi noi aci de moarte crudă,

Căci nu puteam de la intrarea naltă

Cu braţele să dăm în lături stânca

Ce-o prăvălise el. Şi cu suspine

Noi aşteptam să vie dimineaţa.

A doua zi, când zorile de aur

Cu degete trandafirii mijiră,

El foc aprinde, mulge mândra turmă,

Frumos pe rând şi-apleacă-apoi sugarii, Iar după ce grăbit el face asta,

Înhaţă încă doi şi ospătează.

Apoi ridică steiul de la uşă

Uşor de tot şi-şi mână turma grasă

Din peşteră şi iar prăvale steiul

La locul lui cum ai lăsa să cadă

Uşor pe tolba de săgeţi capacul.

Cu huiet mult ciclopu-şi mână turma

La deal pe plai. Eu rămăsei în urmă

Şi-n mine chibzuiam ce rău i-aş face Ca să-mi răzbun pe el, să-mi dea Minerva Mărire. Unul îmi păru că-i planul

Mai nemerit. În ţarc avea ciclopul

O boată verde de măslin, tăiată

Ca s-o căleasc-anume şi s-o poarte.

Privindu-l, noi i-asemănam ciomagul

Cu un catarg de la un vas de marfă

De douăzeci de rânduri de lopeţi,

Aşa de gros şi lung era toiagul.

Am retezat dintr-însul o bucată

Ca de-un brăţat şi soţilor am dat-o

S-o netezească. Ei o neteziră

Şi la un capăt eu am ţuguiat-o.

La focul arzător apoi călind-o,

Am îndosit-o bine sub gunoiul

Ce-n peşteră zăcea în mari mormane,

Zorii apoi pe soţi să tragă sorţii,

Să iasă-aceia care să cuteze

Cu mine ridicând să-mplânte parul

În ochiul uriaşului, îndată

Ce-adoarme el. S-aleseră cei patru

Ce eu doream să fie aleşi şi-n urmă

Al cincilea fui eu. Spre seară dânsul Veni din nou cu oile-i bârsane

Şi le zori spre peştera cea largă.

Nici una n-o lăsă din strung-afară

Sau doar că bănui ceva ori poate