C-aşa vru Dumnezeu. Apoi ciclopul

Umflând pietroiu-l pune la intrare,

S-aşază asupră-i, mulge oi şi capre

Frumos pe rând şi-apleacă-apoi sugarii.

Şi după ce degrabă face asta,

Mai prinde doi şi-şi pregăteşte cina.

Atunci de el m-apropii cu o cupă

De minunat vin negru şi-i zic astfel:

«Poftim şi bea după-nghiţirea cărnii

De om, să vezi ce vin era la fundul Corăbiei pierdute. Voiam ţie

Să ţi-l închin, de te-ndurai de mine Şi mă lăsai să plec napoi acasă,

Dar tu eşti mânios nevoie-mare.

Nemilostive, cum să vie oare

De-acum să caute-adăpost la tine

Un om din lumea-ntreagă? Nu faci bine.»

Aşa-i zisei. Primi atunci el cupa

Şi-o deşertă deodată. Foarte vesel

Era de-această dulce băutură

Şi mi-a cerut ca să-i mai dau o dată:

«Fii bun, mai dă-mi şi spune-mi cum te cheamă, Să-ţi dau şi eu un dar de ospeţie,

De care să te bucuri. Că şi ţara

Ciclopilor e darnică şi scoate

Vin bun din struguri mari ce-i creşte ploaia Dar ăsta-i din nectar şi ambrozie.»

Şi-i adusei din nou o cupă plină,

De trei ori îi dădui, de trei ori prostul Goli paharul. Dar apoi, când vinul

I se sui la cap, eu cu blândeţe

Zisei: «Mă-ntrebi de lăudatu-mi nume, Cicloape? Eu ţi-l spun, dar tu drept oaspe Cinsteşte-mă c-un dar cum ţi-a fost vorba.

Mă cheamă Nimeni. Astfel îmi zic soţii, Părinţii mei şi oamenii cu toţii.»

Dar el răspunse-ndată fără suflet:

«Pe Nimeni, după soţii lui, la urmă

Eu l-oi mânca şi-acesta ţi-o fi darul.»

Aşa rostind, el se răstoarnă, cade

Pe spate cu grumazu-ntors şi somnul

Atotdomolitor îl domoleşte.

Şi cum e-ngreuiat de băutură,

Din gură varsă vin, bucăţi de carne.

Atunci eu bag sub spuza multă parul

Şi-l las până să ardă. Dau poruncă

Şi-mbărbătez pe toţi ai mei tovarăşi, Ca nu cumva de frică să dea dosul.

Când paru-n foc stă gata să s-aprindă, Măcar că-i verde, şi începe tare

A se-nroşi, atunci îl iau din vatră, M-apropii de ciclop. Ceilalţi alături

Îmi stau; un zeu curaj nebun ne-nsuflă.

Ai mei înşfacă parul, şi ţuguiul

Îl afundară-n ochiul lui. Eu grabnic Mă salt în sus şi-nvârt. Precum când unul O grindă de corăbii sfredeleşte

Cu sfredelul, ceilalţi de jos unealta O-nşfacă de-o curea de ambe laturi

Şi repede o mişcă, de se-nvârte

Mereu tot sfredelind, aşa şi-n ochiul Ciclopului roteam noi arzătorul

Tăciune, de curgea în juru-i sânge

Se pârjoliră pleoape şi sprâncene,

Se mistui a ochiului lumină