Stând oblu. Dar el nu simţi, netotul, Că ei erau legaţi prin lâna deasă.

În coada turmei o luă spre uşă

Berbecele îngreuiat de blana-i Tufoasă şi de mine care astfel

M-am priceput. Dar Polifem pe dânsul Îl pipăi şi-i zise: «De ce oare,

Drăguţul meu berbece, pleci la urmă

Din peşteră? tu care niciodată

Nu rămâneai de oi, ci tot nainte

Cu paşii mari mergeai să paşti din floarea Cea moale-a ierbii? Şi-ajungeai întâiul La râu şi năzuiai napoi spre seară

La stână cel dintâi? Acum tu însă

Rămâi de tot în urmă. Ori plângi ochiul Stăpânului? Mi-l scoase un nemernic

Cu haita de mişei după ce lotrul

Cu vinul m-ameţise, acel Nimeni

Ce tot nu-l cred scutit acum de moarte.

Hei, dac-ar fi să ai un gând cu mine Şi s-ai tu darul vorbei să-mi spui unde S-o fi ascuns de crunta mea mânie,

Cum creierul, din tidva lui izbită,

Pe jos îl împroşcam în văgăună!

Mă uşuram atunci de tot amarul

Ce mi-l făcu netrebnicul de Nimeni.»

Rostind el ast,-aretului dă drumul.

Când eu mă depărtai puţin de strungă, Întâi mă desprinsei de sub berbece,

Pe urmă-i desfăcui şi pe tovarăşi,

Apoi mânarăm turma-aceea grasă

Şi iute de picior şi prin coclauri

O tot gonirăm noi până ce furăm

La vasul nostru. Mult se bucurară

Tovarăşii că noi scăparăm teferi,

Iar pe ceilalţi cu vaiet îi jăliră.

Eu nu-i lăsam să plângă, ci cu semen Din ochi i-opream, şi-i tot zoream să-nluntre Cioporul de berbeci ca să purcedem

Curând pe apa-amară. Şi ei grabnic

Intrară-n vas, pe bănci la rând şezură

Şi prinseră vâslind să bată marea.

Iar când eram departe cât ajunge

Un glas de om, atunci batjocorindu-l, Strigat-am la ciclop: «Hei, n-avuşi parte, Cicloape tu, oricât eşti de puternic,

În peşteră să te hrăneşti cu carnea Tovarăşilor unui om nevrednic.

Tu trebuia să-ţi ispăşeşti păcatul,

Mişelule, care-ndrăzneşti acasă

La tine să îmbuci pe bieţii oaspeţi.

Aşa s-au răzbunat pe tine zeii.»

Dar el atunci şi mai dihai se-ntartă, De smulge ţancul unui munte mare

Şi ni-l repede, dar el cade-n faţa

Corăbii noastre cea cu botul negru.

Era pe-aci s-ajungă chiar la cârmă

Şi clocoti răzbit de stâncă valul,

Dar el tălăzuit napoi năvalnic

Corabia către uscat împinse,

De-a fost pe-aci s-o dea de mal. Eu însă

O sprijinii c-o stinghie prelungă.

Sileam şi îmboldeam pe soţi cu semne Din cap să se încovăie spre vâsle,

Ca să ne strecurăm de la năpastă

Şi ei se tot plecau vâslind nainte.