Şi-avu din ei tot insul parte dreaptă.
Dar la-mpărţire mie pe deasupra
Tovarăşii mi-au dat pe cel de frunte.
Eu închinându-l zeului furtunii,
Lui Joe, domnului stăpân a toate,
Pe-altaru-i coapsele-i arsei, dar jertfa El nu-mi primi, ci cugeta în ce fel
Corăbii şi tovarăşi să-mi cufunde.
Şezurăm noi atunci şi, cât e ziua
De mare până-n seară, ne-ospătarăm
Cu mult prisos de carne, cu vin dulce.
Dar în amurg, când soarele-asfinţise, Ne-ntinserăm pe mal şi adormirăm.
A doua zi, când se iviră zorii
Grăbii pe soţi silindu-i să se-nluntre Şi vase să dezlege. Ei intrară
Degrabă toţi, pe bănci la rând şezură
Şi prinseră vâslind să bată marea,
De aici pornim nainte plini de jale
De pierderea iubiţilor tovarăşi,
Dar mulţumiţi că noi scăparăm teferi.
Cântul X
În insula Eolia sosirăm.
Eol, al lui Hipotas fiu, acolo
Iubit de zei domnea peste ostrovul
Cel plutitor şi-mprejmuit de-a-ntregul Cu ziduri nerăzbite din aramă
Şi ţărmuit de stâncă netezită.
El doisprezece fii avea la curte,
Băieţi şi fete-n floare câte şase,
Şi însoţi pe fete cu băieţii.
Ei veşnic ospătează lângă tatăl
Şi preacinstita mamă şi-au pe masă
Întinse-atâtea feluri de bucate,
Şi de fripturi tot fumegă palatul
Şi geme de petreceri toată ziua,
Iar noaptea pe covoare şi pe paturi Săpate-n lemn ei dorm cu-a lor cinstite Neveste. Noi sosirăm în cetate
La mândrul lor palat. O lună-ntreagă
Eol mă găzdui şi de-a-măruntul
Mă întreba de Troia şi de flota
Danailor, de-ntorsul lor acasă.
Iar eu pe rând îi povesteam de toate.
Dar mă rugai la urmă să mă lase
Să plec. El nu se-mpotrivi la asta
Şi-mi pregăti plecarea. -Mi dete-o piele De bou de nouă ani, burduf în care
Suflările de vânturi mugitoare
Le închisese toate, căci fusese
De Joe pus ca domnitor pe vânturi:
Le mână sau le-nstrună după voie.
C-un lanţ lucios de-argint legă burduful În fundu-unei corăbii, ca dintr-însul Să nu răsufle nici un pic de boare.
Lăsă numai un vânt uşor, Zefirul,
Pe vase să ne poarte. Însă n-a fost
Să fie aşa. Chiar din prostia noastră
Am fi pierit pe mare. Nouă zile
