Într-asta să te-ajungă ori să bată.”
Cum auzi, se-nvioră Ulise,
Se bucură că vede-n adunare
Un soţ mai bun, prietenos cu dânsul.
De-aceea şi grăi mai cu nădejde
Feacilor: „Ajungeţi-m-acuma,
Flăcăilor. Eu pot să bat îndată
Din nou cu piatra, s-o reped pe-atâta Ori încă mai departe. Ba poftească
Şi toţi ceilalţi, oricine vrea şi-i gata La orice joc cu mine să se puie,
Căci prea m-aţi îndârjit. Mă pot întrece Cu trânta şi la ghionturi şi la fugă
Cu toţi feacii, nu resping pe nimeni, Afară doar de unul Laodamas,
Căci el mi-e gazdă. Cine doar s-ar pune La-ntrecere cu gazda-i? I-un zănatic Şi de nimic oricine-ar sta să lupte
Cu cel care-l primeşte ca pe-un oaspe Pe un pământ străin. Păcătuieşte
În tot ce-are mai sfânt. Dar nu ţiu seamă
De ceialalţi şi nu mă dau în lături,
Ci vreau pe ei să-i cerc în luptă dreaptă, Că-n harţele bărbaţilor eu nu sunt
Cu totul slab. Sunt meşter să port arcul Cel lustruit şi aş putea întâiul
Să nemeresc ochind cu el în gloata
Vrăjmaşilor, oricât de mulţi tovarăşi Mi-ar sta pe-alături gata să-i săgete.
Doar Filoctet mă întrecea cu arcul
Când noi aheii săgetam la Troia.
Pe toţi ceilalţi ce mai trăiesc pe lume Pot zice că-i lăsam cu mult în urmă.
Doar cu vitejii de nainte vreme
Eu nu mă-ncumetam, ca bunăoară
Cu Ercul, cu Evrit Euhalianul.
Ei se luau în arcuri şi cu zeii,
Drept care şi muri Evrit cel mare
Şi nu-l ajunse acasă bătrâneţea,
Apollon îl ucise de mânie
Că-l tot stârnea la întrecut cu arcul.
Cu lancea bat departe cât un altul
Nu poate cu săgeata. Mă tem numai
Să nu mă-ntreacă vrunul din picioare, Căci m-am spetit grozav hârşit de valuri Şi nici n-aveam mereu în vas merinde, De-aceea şi genunchii îmi slăbiră.”
Aşa el le vorbi. Ceilalţi cu toţii
Tăcură molcom. Numai craiul zise:
„Străine, tare ne-ai plăcut cu vorba.
Tu vrei s-araţi a ta destoinicie,
Fiind jignit de-aceasta-n faţa lumii.
Cu tine însă nu se poate prinde
În vrednicie nici un om cuminte;
