Ea repede chemă din adunare

Pe soţu-i cel vestit, pe Antifate,

Iar el le pregăti o moarte cruntă.

Pe unu-l prinse şi-l mâncă degrabă.

Ceilalţi fugind veniră la corăbii.

Apoi el dete-un strigăt prin cetate.

Atunci de pretutindeni năvăliră

Puzderii lestrigonii cei puternici,

Şi nu ca oameni, ci ca uriaşii.

Suiţi pe stânci, rostogoleau pietroaie Cu greu urnite de bărbaţi. Şi-ncepe

Un huiet şi o valmă-ngrozitoare

De oameni care mor, de vase sparte.

Străpunşi ca nişte peşti apoi luară

Pe soţii mei şi-i duseră spre-a-i face La ei greţos ospăţ. În vremea asta,

Cât a ţinut măcelul de la schelă,

Eu sabia mi-o scot de lângă coapsă,

Rătez cu ea frânghii de la corăbii

Şi-mbărbătez îndată pe tovarăşi

Şi poruncesc să deie zor la vâsle

Ca să putem scăpa de răutate.

Ei toţi de frica morţii începură

Să dea din vâsle şi să-mproaşte spumă

Şi grabnic de sub streşina de stâncă

O şterse vasul meu, iar celelalte

Pieriră acolo împreună toate.

De-aci pornim nainte plini de jale

De pierderea iubiţilor tovarăşi,

Dar mulţumiţi că noi scăparăm teferi.

Şi-ajungem la ostrovul Aia, unde

Şedea frumoasa Circe, o zeiţă

Cu grai de om şi-amarnică, o soră

De-un sânge cu sălbaticul Aietes

Care-i născut din luminosul Soare

Şi de-a lui Ocheanos fată Persa.

Acolo poposirăm noi cu vasul

Şi în liman intrarăm pe tăcute

Călăuziţi de-un zeu. Pe mal ieşirăm

Şi-ntinşi stăturăm două nopţi şi zile, Sleiţi fiind de trudă şi durere.

A treia zi, când se iviră zorii

Cu pletele-aurii, luând o lance

Şi-o sabie-ascuţită-n grabă mare

Mă sui de la corabie pe-o culme

Să văd pe câmp de nu lucrează oameni, S-aud un glas de-al lor. Şi stând acolo Pe-un colţ de stâncă, mi-a părut că iese De pe pământul larg, din casa Circei, Un fum prin stejăriş, de prin desişuri.

Şi cum zării fum negru, eu în minte

Mi-am pus să merg să aflu ce-i pe-acolo.

Ci, socotind, găsii ca mai cu cale

La vas să merg nainte, lângă mare,

Tovarăşilor mei să dau merinde

Şi să-i trimit pe ei să cerceteze.

Dar la întors, când eu m-apropiasem