De darul ce mi-ai dat şi de-mpăcare”.
Aşa vorbi şi sabia o-ncinse.
Când soarele-asfinţi, avea Ulise
Şi celelalte daruri lăudate,
Pristavii le-aduseseră la curte
Şi-acolo le primiră-apoi feciorii
Lui Alcinou şi-n sală le-aşezară
Pe lângă jeţul mamei preacinstite.
Măritul Alcinou stătu în frunte;
Ceilalţi venind şedeau în jeţuri nalte.
Iar Alcinou îi zise-atunci crăiesei:
„Femeie, adu-ncoace, tu, o ladă
Mai dalbă decât toate şi mai bună,
Aşterne-ntr-însa o manta şi-o haină
Şi puneţi apă la-ncălzit în cadă
Ca el, fiind scăldat, când o să vadă
Cum stau podoabă în lad-atâtea daruri Aduse de feacii cei de frunte,
Să fie vesel petrecând la masă
Şi auzind sărbătorescul cântec.
Iar eu îi dăruiesc această cupă
Din aur, de minune măiestrită,
Ca el de mine să-şi aducă aminte
Mereu, când zeilor plecat la rugă,
Prinoase va-nchina pe-altarul casei.”
Aşa vorbi, şi-Areta-a spus la roabe
Pe foc s-aşeze cât mai iute baia,
Şi ele pus-au un cazan pe vatră,
Turnară apă-n el şi grămădiră
Şi-aprinseră despicături sub dânsul
Şi flăcările-mpresurară vasul
Şi începu să fiarbă lăutoarea.
Într-asta scoase-Areta din cămară
O ladă care-a fost mândreţe rară
Şi-ntr-însa puse dalbele odoare,
Veşmintele şi aurăria toată
Ce-i daseră feacii, şi mai puse
Frumosul strai cu mantia, şi astfel
Povăţuia în urmă pe Ulise:
„Vezi singur de capac, deodată-nnoadă-l, Să nu te prade cineva pe cale
Când tu, călătorind pe vasul negru,
