De vasul meu, atunci fiind eu singur, De mine se-ndură un zeu şi-n cale

Îmi scoase un cerboi cu coarne nalte, Ce cobora din pajiştea pădurii

Ca să s-adape-n vale, căci fusese

De vipie cuprins. Când el din codru

Ieşea, deodată-n spate prin spinare

Îl nimerii şi-l străbătui cu lancea.

El boncăind căzu în praf şi viaţa

Zbură din trupul lui. Iar eu pe dânsul Suindu-mă, smuncii din rană-i lancea Şi o lăsai lungită jos, pe urmă

Rupsei la buruiene şi nuiele,

Făcui o-mpletitură mlădioasă

Ca de-un brăţat şi înnodai cu dânsa

Picioarele cumplitei nămetenii.

Luând-o-n spate-apoi, căci pe un umăr

Eu nu puteam s-o port numai c-o mână, C-aşa de mare-a fost sălbăticiunea,

Spre vasul meu pornii proptit în lance Şi o trântii pe jos naintea năvii.

Apoi prinsei a-nsufleţi pe oameni

Şi cu blândeţe aşa-i luai de-aproape:

«Iubiţii mei, oricât de mult ne doare, Tot nu pierim, de nu ne vine ceasul.

Cu ce avem în vasul nostru hrană

Şi de băut, să ne-ospătăm noi bine,

Să nu lăsăm să ne doboare foamea.»

Aşa zisei şi-ndată m-ascultară.

Ei şi-aruncară haina de pe faţă

Şi se uitau la cerbul de pe malul

Pustiei mări şi se mirau cu toţii

De-acest vânat, jivin-aşa de mare.

Şi după ce privind se desfătară,

Ei mânile-şi spălară şi-ncepură

Să-şi facă un ospăţ slăvit. Şi astfel Şezurăm noi atunci, şi cât e ziua

De mare până-n seară ne-ospătarăm

Cu mult prisos de carne, cu vin dulce.

Spre amurgit, la scapătul de soare,

Ne-ntinserăm pe ţărm şi adormirăm.

A doua zi, când se iviră zorii

Trandafirii, strânsei pe soţi şi astfel Le cuvântai: «Tovarăşi, ascultaţi-mi Cuvântul meu, cu tot necazul nostru.

Iubiţii mei, noi nu ştim unde-apune

Luminătorul soare, când coboară

Pe sub pământ, şi nici de unde vine

La răsărirea lui. Deci hai mai iute

Să căutăm un chip de-ncredinţare.

Dar mie mi-e că nu-i, căci pe o culme Suindu-mă, pe-o stâncă prăvălată,

Văzui că-i un ostrov încins de-o mare Nemărginită şi e scund ostrovul,

Iar pe la mijloc fum văzui cu ochii

Ieşind din stejăriş, de prin desişuri.»

Aşa zisei. Şi ei, când auziră,

Cu inima zdrobită-şi amintiră

Isprăvile lui Antifat, cruzimea

Ciclopului cel mâncător de oameni

Şi începur-a plânge cu bocire Şi a vărsa din ochi un râu de lacrimi, Dar ce putea să le ajute plânsul?

Eu împărţii atunci în două cete